Desculţi prin turismul montan

O spun şi o repet, sperând că n-o să mă mai întrebi, îmi place muntele. Nu-mi place marea. Punct. Degeaba încerci să mă convingi şi să-mi înşiri beneficiile mării, ale soarelui. E prea târziu la vârsta mea şi chiar nu are rost să te oboseşti. Ţi-am mai spus, de aceea e frumoasă Lumea… că nu suntem toţi la fel. Şi chiar mi-e dor de munte şi voi face ceva în sensul acesta.

L-am sunat pe Johny Hrab, rugându-l să mă ia cu maşina când merge la tură, la Izvoarele Sucevei, punct de frontieră unde nu până de mult mi-au umblat paşii în misiunile specifice, sub ploi şi ninsori, pe arşiţa tolănită pe piscurile golaşe mirosind a răşină udă. Acum mi-e dor să merg spre Bobeica-sat (Bobeica este al treilea vârf ca altitudine din Obcina Mare – 1207 m), cea frumos ascunsă în palma lui Dumnezeu şi să prind amurgul învăluind vârful Zubriu pe drumul pe care odinioară umblam hai-hui, fără legile din lumea de jos şi neinteresându-mă dacă se mai respectă anotimpurile. Sigur, prietenul meu, încă agent de poliţie la Sectorul Poliţiei de Frontieră Izvoarele Sucevei, a acceptat să mă ia spre, cum cântam cândva “iar e vară, iar e soare, iară mergem la Izvoare”, asta când se lucra o săptămână cu o săptămână.

Ieşim de cu noaptea-n cap dintr-un Rădăuţi încă adormit, ne tupilăm pe sub acoperişul nemărginitei Marginea şi zorii ne găsesc respirând aerul curat de pe Palma, unde ne-am dezmorţit preţ de câteva minute oasele pregătindu-ne pentru a străbate Sadova şi a atinge pe şira spinării capătul de Câmpulung Moldovenesc, spre Pojorâta. Căci vorba localnicilor, Câmpulung sau Pojorâta, pentru mine-i tot atâta, ceea ce defineşte distanţa mică dintre cele două localităţi.

Odată cu ieşirea din Pojorâta de pe DN 17, facem dreapta şi intrăm pe DJ 175. Dintr-o dată prietenul meu devine trist, posac, la mici intervale de timp scăpând printre dinţi înjurături, care neaoşe româneşti, care în engleză, aşa, să mai zâmbesc şi eu. Începe calvarul, mă pune în gardă amicul meu care mi se plânge de drumul prost, jalnic şi care de atâţia ani se degradează tot mai mult. Ne-am săturat toţi colegii la câţi bani am băgat în maşini din cauza drumului care, într-adevăr, după Fundu Moldovei începe să semene tot mai mult cu porţiunile selenare văzute pe Discovery. Anii trecuţi, când făceam naveta cu cei care încă au de suportat acest chin, drumul era la fel de prost. Maşinile luate în rate încep să se strice de la un anotimp la altul şi tot mai multe faetoane se strecoară printre autoturismele ce se deplasează cu viteza melcului făcând slalom printre gropile, craterele pline cu apă, bucăţi de scut şi cuie chiar, că doar ne deplasăm spre una din frontierele externe ale Uniunii Europene. Lumea s-a săturat să facă petiţii, să aştepte campaniile electorale când promisiunile că se va reface drumul ţin capul de afiş pe gardurile sătenilor sau pe puţinele bannere întinse de o parte şi de alta a drumului ce se cască haios sub acelaşi cer care ne suportă atâtea şi atâtea promisiuni deşarte.

Pe aici trebuie făcut drum de beton armat, căci acest drum suportă apa ce vine când lin, când şuvoi din păduri după marile ploi şi mai suportă acest drum maşinile încărcate cu lemn din fostele păduri ale patriei. Maşini de tonaj mare, cu pântecul plin de butuci, târându-se alene spre fabricile crescute peste noapte de după Dealul Crucii, după Rădăuţi, spre Dorneşti. În lunile de vară, maşinile încărcate cu bureţi ignoră gropile şi mână spre depozitele unde se triază şi fructele de pădure care iau drumul ţărilor europene ce ne păcălesc pentru un pumn de cenţi ca mai apoi să ne trimită în supermarketuri, frumos ambalate, fructele şi ciupercile din fostele noastre păduri, la un preţ care face să te umfle râsul… Glumesc, plânsul. Cum vrei să faci turism cu astfel de drumuri, cum poţi păcăli atâţia şi atâţia ani oamenii din localităţile de acolo? Oameni buni, este o imensă bătaie de joc ceea ce se întâmplă cu acest DJ 175 străbătut uneori de autorităţile administraţiilor locale, judeţene care se fac că nu simt zdruncinăturile din maşinile lor patru ori patru, căci domniile lor se uită pe geam admirând natura, păcălită tot mai mult de Om. Oamenii din aceste locuri s-au obişnuit atât de mult cu drumul că uneori aşteaptă iarna, şi după câteva ninsori se astupă gropile şi asfaltul e ca nou, alb şi imaculat.

Ajunşi înainte de ora opt, am dat bineţe primilor trecători care se îndreptau spre pădure ori trăgeau de hăţuri câte un cal sau mânau câteva vite ce păşeau agale, rumegând între dinţi zilele şi anotimpurile crude. Ajuns în Izvoarele Sucevei, uiţi puţin de supărarea tranzitării minunatului DJ 175, căci ospitalitatea oamenilor de pe aceste meleaguri nu diferă de cea a strămoşilor lor, dacii liberi. Stimate domnule Gheorghe Flutur, în drumurile dumneavoastră prin ţările Uniunii, în momentul când păşiţi pe marmura rece a cancelariilor, gândiţi-vă că dacii liberi au opincile agăţate în pod căci şi-au cumpărat din munca lor nişte papuci mai scumpi, nişte maşini mai acătării, căci politicienii le trâmbiţează încă de prin 2007 că şi noi am intrat în Uniunea Europeană… unde credeam că curge lapte şi miere. Oricum, noi avem cel mai dulce şi gras lapte şi cele mai frumoase toamne…. galbene ca mierea. Vă salut, de aici, de sus, din sufletul Înalt şi nobil al dacilor liberi.

 IULIAN IUSTIN MELINTE

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: