Rromii din Mironu nu mai vor să-şi recunoască identitatea etnică

Lautar rrom, Suceava, 1931

Şerpuind mai puţin de un kilometru printre ogoare cu iarba necosită pe care vântul o culcă lin, ne întâmpină indicatorul cu numele comunei Valea Moldovei. Satul Mironu ne primeşte liniştit şi nu vedem prea multă lume pe uliţa principală, unde se află gospodăriile minoritarilor. Satul are populaţia majoritară rromă. Nimic special, suntem între două mănăstiri: Voroneţ şi Slatina. Datorită acestei comunităţi, populaţia rromă a comunei Valea Moldovei se apropie de 40 de procente. Această infuzie interculturală face din comuna de la poalele Munţilor Stânişoarei lider judeţean la secţiunea cel mai mare procent din populaţie fără loc de muncă. În ultimii 25 de ani nu am auzit de niciun succes notabil privind integrarea romilor din Mironu al vreunei organizaţii de făcut bani pe spatele acestora. În letopiseţe şi pe hărţile imperiale, Valea Moldovei apare sub numele de Valea Seacă. Comuniştii nu au agreat denumirea şi, în 1967, când au schimbat o grămadă de toponime pentru a le da o sonoritate mai optimistă, au transformat Seacă în Moldovei. În perioada medievală, satul apare pe hartă abia după ce Alexandru Lăpuşneanu îşi caută loc de necropolă pe sub poalele Munţilor Stânişoarei. La un moment dat, s-a pripăşit lângă Valea Seacă un fierar pe nume Miron, la care mergeau sătenii pentru a le face unelte. De la acest fierar Miron se trage numele satului, care a fost bucşit cu rromi din Valahia de către arendaşii care s-au ocupat de pământurile de pe valea Moldovei.

În zilele noastre, Valea Seacă se numeşte doar pârâul care străbate satul. În centrul satului, lângă primărie şi aproape de casele gospodarilor bucovineni, se găseşte o biserică catolică din lemn, în care se face slujbă numai o dată pe lună. După modelul întâlnit în exagerat de multe localităţi, Imperiul a colonizat alogeni, la Valea Seacă nemţi de religie catolică, numărul acestora ajungând până spre 10 procente din populaţia satului. Naziştii i-au mutat forţat în Germania în 1944 şi biserica a rămas pustie.

Comuna Valea Moldovei deţine de departe prima poziţie la nivel de judeţ în ceea ce priveşte rata şomajului. Conform datelor oficiale, 29% din populaţia activă a comunei este în şomaj. Numeroşii romi din această comună sunt şomeri doar cu numele. Au nevoie să figureze în acte ca persoane în căutarea unui loc de muncă pentru a încasa venit minim garantat, alte ajutoare sociale ori alimentele de la Uniunea Europeană. Aşa a ajuns Valea Moldovei comuna ticsită cu şomeri care nu au muncit niciodată cu carte de muncă. Primăria nouă, cochetă, cu fântână arteziană la intrare, este în total contrast cu amărâţii care vin la biroul de asistenţă socială de la parterul instituţiei. Toţi sunt romi din satul vecin, Mironu, care aparţine de comuna Valea Moldovei.Femei cu mulţi copii, care se plâng că nu au ce mânca şi nu primesc ajutoare, dar şi bărbaţi resemnaţi că nu vor avea niciodată un loc de muncă se jură că sunt oameni muncitori, însă spun că nimeni nu i-ar angaja vreodată.

Numeroşii romi din Valea Moldovei sunt şomeri neindemnizaţi. Nu au încasat şi nici nu vor încasa vreodată ajutor de şomaj, pentru că nu au fost angajaţi. Au nevoie însă de statutul de şomer. Automat, capul familiei poate încasa diferitele tipuri de ajutoare sociale. De asemenea, când s-au trimis ajutoare de la Uniunea Europeană aceştia au avut nevoie de statutul de şomer pentru a primi alimentele destinate persoanelor sărace.

Pe vremuri, făceau linguri pe care le vindeau în ţară, din căruţe. Au plecat în Italia şi au vândut muzică: serenade şi canţonete cântate la trompetă şi acordeon. Pe ritmuri muzicale şi-au pierdut identitatea… La Mironu, una dintre cele mai mari comunităţi de rromi lingurari din judeţul Suceava, domneşte neliniştea. Nu sunt dintre cei răi, îşi câştigă existenţa cinstit, spun ei. De când se ştiu au cântat pe la nunţi, botezuri şi cumetrii. De vreo 10 ani, comenzile s-au rărit, iar acordeoanele, trompetele şi viorile începeau să prindă praf. S-au reorientat rapid, iar Italia i-a adoptat cu bune şi rele. Strada era numai a lor, iar canţonetele şi serenadele au fost învăţate rapid. Banii primiţi de la trecători se întorceau în Mironu. Mulţi erau daţi pe gât la crâşma din sat. Alţii se mai văd şi acum în casele care se înalţă dintre noroaie. Din cei 1.500 de ţigani ai satului, mai mult de jumătate sunt muzicanţi. Pe vremuri, când s-au stabilit în satul din apropierea râului Moldova, erau lingurari. Acum nimeni nu mai ştie această meserie care i-a hrănit pe ai lor. Ultimul lingurar a murit acum câţiva ani, iar cei tineri nu s-au învrednicit să înveţe ceva de la el. Au preferat să fie greieri. Să cânte vara pe la nunţi, iar iarna să trăiască din amintiri. Şi au fost vremuri când iernile erau călduroase. E prohodul unei etnii pentru care nimeni nu dă doi bani. Nici măcar ai lor. O spun chiar ei, cei care îşi văd liderii de la Bucureşti cel mult o dată pe an, când au nevoie de vreo semnătură.. Străvechiul bulibaşă, cel de care ascultau toţi ţiganii unei comunităţi, nu există. Nici legile ţigăneşti. „Suntem ţigani lingurari, dar noi nu ştim limba ţigănească. Din acest motiv, unii dintre noi s-au declarat români la recensământ. Pe noi şi problemele noastre nu ne bagă nimeni în seamă. Mă mai cheamă şi pe mine câteodată pe la o şedinţă din asta la Suceava”, ne spune un fel de lider local. Ridică din umeri când este întrebat dacă ştie cui să se adreseze pentru rezolvarea problemelor comunităţii. Este printre puţinii din sat care ştie să scrie şi să citească. Încropeşte câteva rânduri pe care le trimite mai departe, către autorităţi, prin intermediul ziarului nostru. Vrea un ajutor, nu se ştie de la cine, pentru că, altfel, „ne apucăm de prostii”. Nemulţumirile sunt şi la adresa autorităţilor din Valea Moldovei, comună de care ţine satul Mironu. Rromii acuză că nu li se balastează uliţele şi sunt ţinuţi în mizerie. Un alt localnic ne arată cum se merge prin sat după câteva zile de ploaie. Nimănui nu-i lipseşte din garderobă obligatoria pereche de cizme de cauciuc. Fără acest accesoriu vestimentar, practic nu se poate circula pe uliţe.

Iniţial, denumirea corectă a lingurarilor a fost cea de rudari. Aşa erau numiţi în Moldova şi Ţara Românească, iar în Ardeal şi Banat, dar şi în Croaţia şi Ungaria, li se spunea băieşi. Ei spălau nisipul aurifer. Meseria n-a mai fost rentabilă şi au început să dezvolte o a doua profesie paralelă, care îmbracă mai multe faţete. Fiind aproape de râu ce puteau face… Acolo aveau la îndemână lemnul, salcia, plopul şi au început să fie împletitori de coşuri de nuiele, fuse, linguri, blide din lemn. Au căpătat denumirea de blidari, lingurari. Şi această meserie s-a pierdut în unele locuri, pentru că nu mai cumpără nimeni. Poate doar în scop artizanal. Ei sunt vorbitori de română, dar în limba lor sunt urme că iniţial au vorbit rromani. Poţi să îi auzi cu expresii de genul „al dracului dacă te mint”. Ei îşi zic români pentru că, în perioada interbelică, boierii şi proprietarii de pământuri, când au fost deportările la Bug, în 1942, toamna, ca să aibă forţă de muncă, au început să intervină şi le-au însămânţat ideea că ei sunt daci liberi, că sunt români vechi şi aşa mai departe. Şi lor le-a plăcut teoria aceasta. De aceea, portul este tradiţional românesc, dar aceasta nu înseamnă că nu există conştiinţă trează şi îşi dau seama că tot de acolo se trag toţi. Nicio clipă ei nu cred că nu sunt rromi. De-a lungul istoriei, lingurarii au prelucrat lemnul, confecţionând vase, linguri, polonice, blide, albii, dar şi furci sau mături. Lingurile erau scobite din lemn din esenţă moale (salcie, plop negru, tei), dar şi din paltin, frasin, prun sau cireş. Tehnica de lucru este rudimentară, dar eficientă. Despicau lemnul într-o formă apropiată de cea a lingurii, apoi subţiau coada cu cuţitul, – partea concavă fiind şlefuită cu o bucăţică de os sau ciob de sticlă. Lingura putea fi transformată apoi într-o adevărată bijuterie, fiind înnobilată cu elemente ornamentale, cap de şarpe, de cocoş sau cal, motive geometrice, zoomorfe sau antropomorfe.

Romilor le lipseşte mândria etnică: îşi ascund, din diferite motive, etnia la recensământ. Neasumarea etniei rome a devenit un fenomen de masă în Valea Moldovei şi Mironu. „Dacă un rom se declară rom la recensământ, automat i s-au închis toate uşile posibile de peste tot. De peste tot: spital, şcoală, asistenţă socială, absolut tot. Şi atuncea omul, chiar dacă-i negru ca tuciul, preferă să declare că este de altă naţionalitate – român, ungur, mai ştiu eu ce… şi neamţ – dar să nu fie de etnie romă”, spune o femeie din Mironu. Tentaţia de a ascunde etnia apare, în alte cazuri, atunci când romii nu înţeleg pentru ce le sunt cerute datele, sau, mai ales, atunci când se tem că poate vor păţi ceva. „De ce îl interesează pe el de ce naţionalitate sunt eu? Nu sunt tot om ca el? Ce vrea să ştie? Oare nu-mi pregăteşte ceva?”, a spus un Vasile din Mironu. „Am înţeles că pe buletin acuma scrie rom. Da, rom… Buletin care a fost eliberat anul ăsta. Scrie acolo rom, etnie: rom”, se teme Veroana, în timp ce o Chiva se întreabă „Unde mă duce? La poliţie, miliţie. Sau cere bani, cine ştie ce o să-mi facă”. Unii romi poartă cu ei frica deportării. Este cazul lui Gelu, care a spus că „există şi o teamă, cel puţin din ce mi-a povestit Papu (bunicul), chestia cu Bugul, care încet – încet ar trebui să dispară din temerile noastre. Vezi, nu mai zice că eşti ţigan, că te duc ăştia la Bug, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla”. În al Doilea Război Mondial, romii au căzut victimele politicii naziste de epurare etnică în toată Europa. În România, în 1942, regimul Antonescu a deportat aproximativ 25.000 de etnici romi în Transnistria. Bug este un râu din Transnistria care se varsă în Nipru. Alţi etnici romi vorbesc de discriminare, cum e cazul unei femei: „Nu ne declarăm romi ca s-avem intrare la un loc de muncă. Cum e soţul meu: lucra pe un şantier, acuma s-o desfiinţat, nu mai găseşte loc de muncă”, a spus o Domnica. Experienţele negative ale părinţilor sunt un motiv suficient de puternic astfel încât alţi romi să-şi ascundă etnia. „O să educăm copiii de bine deci să nu mai intre în catalogarea de romi, ca ei să nu mai trăiască ceea ce am trăit noi”, a spus Culina. Iată ce face o mamă de etnie romă.

În concluzie rromii nu-şi cunosc drepturile. Cei mai mulţi participanţi nu ştiu avantajele asumării etniei rome. Un asemenea avantaj e înfiinţarea posturilor de mediator sanitar sau şcolar. E nevoie de minimum 550 de romi într-o localitate ca acea localitate să beneficieze de un mediator sanitar pentru romi. Utilizarea limbii romani în administraţia locală, acolo unde romii reprezintă minimum 20% din populaţia localităţii, este un alt avantaj direct al declarării etniei. Un avantaj indirect e posibilitatea de a atrage programe şi proiecte adresate minorităţii rome din localitate. Afirmarea etniei este corelată cu încrederea pe care romii o au în autorităţile locale.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: