Pentru cine nu ştie, Alexa Paşcu e scriitor din urbea Fălticenilor, iar Anton/Toni Drăgan, personajul principal din ultimul său roman intitulat La braţ cu viaţa, apărut la Editura StudIS din Iaşi, în 2018. Cum autorul pare să fi avut cândva în cristelniţă câteva picături din apa Şomuzului, iar ursitoarele s-au grăbit să-i menească tot felul de „talanţi”, dumnealui scrie şi poezie, unul din volumele publicate având titlul La braţ cu toamna. Atrăgeam atenţia atunci că autorul, aflat la început de toamnă senină, e de fapt cu gândul la primăvară, când echinocţiul desfundă jgheabul tuturor sevelor, poetul simţind din plin clocotul vieţii. În urma lecturii acestui roman, sunt nevoit să constat din nou că A. Paşcu, în ciuda vârstei, se încăpăţânează să rămână într-o stare primăvăratică, aducându-mi aminte că „Românul are şapte vieţi / În pieptu-i de aramă”, prozatorul adulmecând pe ici – pe colo maniera debordant-sub-ombilicală a unora din post-modernişti. Personajele sale se află într-o cvasipermanentă beţie erotică şi se îndrăgostesc fulgerător de la prima întâlnire (francezii i-au spus coupe de foudre), ochiul, ca de obicei, fiind principalul vinovat în producerea crizei ce se cere imperios rezolvată. Ca atare, viaţa din roman înseamnă o continuă petrecere într-o grădină (şi mare e grădina!…), unde preocuparea de căpetenie este mâncatul a tot felul de… fructe.
Punctul de plecare al aventurii („la braţ cu viaţa”) e Fălticeniul, un oraş, se pare, prea mic, în care personajul Anton/Toni Drăgan se simte încorsetat, mai ales că familia nu înţelege să admită nicio abatere de la moralitate pentru adolescent. Înzestrat cu o constituţie atletică, având alura unui Adonis şi iniţiat în „mutarea mobilei” de o vecină căsătorită, liceanul îşi ia lumea-n cap în toiul iernii şi nu se opreşte decât la Constanţa, iar aventura va continua cu o altă femeie, de data aceasta mult mai în vârstă, dar bogată, văduvă şi cântăreaţă de operă, pe deasupra, pre numele ei Rosemary. Rostuindu-se, după o vreme, din punct de vedere material, prin căsătorie, partenera, versată în toate ale vieţii, îi va deveni profesoară (L-a instruit ca pe un armăsar bun de prăsilă), iar el, un elev silitor, înfruptându-se cu ciorbalâcul din plăcerile oferite de aceasta cu generozitate, căci dacă dragoste nu e nimic nu e. Adevărul frazei abia citate, străbătând veacurile, este incontestabil şi îşi are originea chiar în cuvintele Mântuitorului, când, înainte de Răstignire, li se adresează Apostolilor: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34) Reluată de Apostolul Pavel în I Corinteni, e cât se poate de limpede că se referă la fiecare dintre noi: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (13, 2) Cu alte cuvinte, omul e definit prin deschiderea sa către celălalt, fundamentul său nepieritor fiind iubirea, în vreme ce contextul din roman, având în vedere situaţia celor două personaje, face o deplasare către… inadecvare: – Îţi place ceea ce vezi, dragul meu? Rosemary şi-a desfăcut şi mai bine halatul şi a venit mai aproape de el, depărtându-şi puţin picioarele. Apoi a lăsat halatul să cadă de pe ea. Sânii şi burta îi tresăltau ritmic…
Aşa se va fi întâmplat şi în următorii treisprezece ani, timp în care Toni, acompaniindu-şi partenera în turnee ori în croaziere, în calitatea ei de cântăreaţă, se specializează nu numai ca armăsar bun de prăsilă, ci şi în poker, la ruletă şi biliard. Cu o vastă experienţă în aceste domenii, tânărul se trezeşte văduv şi bogat, aruncându-se în vâltoarea vieţii, mai întâi prin cazinourile din Monte Carlo, apoi în Las Vegas. Câştigă, pierde, iar câştigă, se aventurează, ca armăsar (fără frâu!) în tot felul de relaţii pasagere, fără complexe şi fără să-şi pună întrebări asupra direcţiei în care se deplasează. Racordat la ritmurile nocturne şi pierzătoare de personalitate şi vieţuind în dizolvante non-locuri, din care au fost izgoniţi larii şi penaţii, Toni se prezintă ca un „erou” al timpului nostru, ca să ne aducem aminte de o scriere din literatura rusă, prilej pentru autor să-i prezinte cititorului topografia celor două celebre locaţii gemene, bineînţeles Monte Carlo şi Las Vegas, unde confuzia dintre dragoste şi sex e la ordinea zilei. Aici funcţionează din plin sclavia lui mamona, un magnet de o incredibilă ferocitate care nu indică niciodată nordul şi, fără discuţie, niciun alt punct cardinal, o gaură neagră orizontalizată a pământenilor, de unde e aproape imposibil să scapi.
Şi totuşi, A. Paşcu îşi salvează oarecum personajul, aducându-l pe pământ românesc, pentru a-şi vizita tatăl bolnav. Aici se va îndrăgosti la fel de iute de o doctoriţă, Larisa, în plin proces de divorţ, devenind, în acelaşi timp, acţionar majoritar la o firmă. Participă, în ziua de Crăciun, la Sfânta Liturghie, ceea ce pentru el pare să însemne ceva: … în primul rând, reuşise să câştige încercarea de rezistenţă cu el însuşi, iar în al doilea rând, îşi simţea mintea mai limpede şi sufletul parcă mai uşurat (…). Impresia finală e că, înecat în hedonism, momentul de oarecare înălţare nu va avea urmări semnificative asupra personajului, Toni rămâne la nivelul numelui său, fără o perspectivă clară ascensională. I-au rămas implicarea în afacere şi, desigur, noua căsătorie promiţătoare, care nu se ştie dacă îl va ţine departe de jocurile de noroc, una din pasiunile sale mistuitoare. O spune însuşi autorul, în încheierea scrierii sale: Dacă revenirea definitivă în ţară şi căsătoria cu Larisa, precum şi implicarea totală în afaceri alături de prietenul Răzvan Paşcanu aveau să fie de bun augur pentru Toni, asta rămânea de văzut.
Cartea lui Alexa Paşcu e una zglobie, cu personaje tinere pline de incuri, pentru care viaţa e doar desfătare (o demonstraţie a ceea ce spunea Fr. W. Foester că „lumea mai mult distruge caracterul decât îl formează”?), adăugându-se zestrei bogate fălticenene.
Comentarii