Are nevoie rr/omul de libertate? Sunt iluziile programelor de integrare socială (combaterea sărăciei) simple paliative care menţin rromii în stare de dependenţă şi control, şi calea de urmat este doar aspiraţia spre libertatea responsabilă şi autonomă, ca luptă pentru recunoaşterea egalităţii în drepturi şi demnitate (combaterea rasismului)?
Au rromii dreptul la demnitate şi libertate sau sunt o „minoritate infracţională”, o plagă? Cum de s-a deteriorat atât de mult situaţia rromilor din România, în pofida măsurilor sociale promise de stat, fondurilor europene, ba chiar a recunoaşterii drepturilor de naţiune? Dacă orfelinatele sunt supraaglomerate cu copii rromi abandonaţi, străzile pline de copii rromi ai nimănui, ca şi închisorile pentru minori, scolile speciale pentru copii cu handicap mental (CERS) – cum explicăm eşecul continuu al instituţiilor de socializare / educare, dincolo de impulsurile frustrării sau rasismului? Care sunt dimensiunile corupţiei „mafiei proiectelor pentru rromi” devenite o adevărată „industrie rromă” politică şi economică de underground? De cine este întreţinută corupţia tentaculară a „mafiei ţigăneşti”, dacă are acces până la cel mai înalt nivel, ca în cazul Bercea Mondialu? Este de făcut, ca în alte ţări, o distincţie netă între a fi ţigan (în sensul unei asocialităţi care impune distanţa socială şi supravegherea) şi a fi rrom (în sensul unei sociabilităţi dovedite şi a unei diferenţe culturale pozitive)? Este de domeniul evidenţei că este nevoie de o reflecţie publică şi de o acţiune puternică de reconciliere, pentru a atenua recrudescenţa urii (rasiale), pe fondul dezastrului economic şi moral din România. Cine să o facă? Statul. Ca şi în cazul afroamericanilor, foşti sclavi, statul are de dat o bătălie cu mentalităţile societăţii româneşti, ca asanare morală. Primul pas, după modelul ţărilor democratice, este ca statul însuşi să-şi recunoască vinovăţia istorică a propriilor politici publice, de la Sclavia rromilor la deportarea în Transnistria şi moartea a zeci de mii de rromi în Holocaust. Sunt nu doar fundamentele rasismului antirom, ci şi dovada că prin represiune şi spoliere statul a întreţinut constant un decalaj socio-economic între rromi şi populaţia majoritară, ca discriminare şi inegalitate între cetăţenii săi. Inferiorizarea socială, în cazul rromilor, istoric o naţiune stigmatizată social şi rasial, s-a făcut prin rasism de inegalitate (condamnarea la sclavie a lui Ham, prin blestemul biblic al lui Noe) şi prin rasism de proximitate, ca neacceptare în comunitate (excludere şi ghetoizare).
Istoria europeană modernă a excluderii şi rasismului antirrom are origini româneşti. În 1782, un grup de 173 de rromi, sclavi din Moldova fugiţi de pe moşia stăpânului, sunt arestaţi aproape de Viena şi acuzaţi de canibalism. Sub tortură, 51 de bărbaţi şi 31 de femei recunosc acuzaţiile, 18 femei sunt decapitate, 5 bărbaţi spânzuraţi, restul traşi pe roată şi tăiaţi bucăţi. În anul următor, Curtea de la Viena cercetează faptele şi infirmă acuzaţiile: nicio persoană din districtul respectiv nu dispăruse, dar panica generală se instalase, riscul de a fi mâncat de viu devine o isterie generală (din acele spaime va reapărea şi mitul lui Dracula). Rromii fuseseră victimele confruntării dintre stat şi societate / comunitate, dintre idealismul şi retorica cosmopolitismului Iluminismului şi realitatea practică a condiţionărilor accesului în comunitatea locală. De la primul decret al împărătesei Maria Tereza, din 1758, prin care statul proceda la măsuri forţate de integrare marginală nediferenţiată a rromilor, ca „noi ţărani” (neorustici) trecuseră mai bine de 100 de ani. Pentru următorii 100 de ani, singura politică publică a statului român a fost Holocaustul, prevăzut ca soluţie de exterminare. Perioada comunistă, conform mesianismului său secularizat, a preluat iluzia integrării rromilor ca „noi ţărani” şi „noi proletari” şi i-a integrat forţat şi marginal pe piaţa muncii, ca prestatori de munci necalificate, în marile întreprinderi agricole de stat şi pe marile platforme industriale. Sute de mii de astfel de rr/„oameni ai muncii”, robotificaţi pe tarlalele patriei, cu o rată înaltă de analfabetism, după prăbuşirea sistemului economic comunist au devenit primii şomeri şi o povară pentru sistemul de asistenţă socială, el însuşi prăbuşit. Ei s-au alăturat cohortei milioanelor de săraci care au plecat din România, în ultimii 25 de ani, ca „noi europeni”, deşi sunt „inutili societăţii” (conform formulării lui Bauman şi Geremek), prin slaba calificare şi disperare. Este nevoie de reflecţia asupra construirii unui Minister al Fericirii Naţiunii, ca în utopii, care să echilibreze tradiţia rromă a pragmatismul strategiilor de supravieţuire (combaterea sărăciei), ca stil de viaţă, cu inovaţia şi sincronizarea mentalităţilor cu contemporaneitatea. (LUCIAN DIMITRIU)
Comentarii