Marea Unire din 1918, moment astral al poporului român

Pentru noi, românii, celebrarea Centenarului Marii Uniri este legitimă şi binevenită, motiv de bucurie generală, naţională, dar şi de reflecţie. Pentru alţii, după cum s-au şi pronunţat, este un mare „deranj”.

Se spune că istoria are două mari datorii: să nu calomnieze şi să nu plictisească (afirmaţia aparţine unui istoric).

Din respect pentru cititori mărturisesc că, fără a fi istoric, am avut în vedere ca, în însemnările de faţă, să relatez doar fapte reale şi date confirmate de istorie, privite fără patimă. Nu ştiu însă în ce măsură voi reuşi să nu plictisesc.

Cred că nu putem vorbi de Marea Unire fără a avea în vedere că în Primul Război Mondial ce a condus, în final, la acest moment istoric, au murit cca 10 milioane de oameni, au fost 20 de milioane de răniţi şi s-au estimat pierderi materiale de cca 278 miliarde de dolari. Aceste cifre seci cuprind în ele tot atâtea drame şi tragedii multiplicate, ca suferinţă şi distrugeri materiale, la scara întregii populaţii din ţările angajate în război.

De altfel, toate statele care au marcat Centenarul Primului Război Mondial au pus în evidenţă faptul că acest eveniment istoric a fost o experienţă ce nu mai trebuie repetată. Consider că Marea Unire din 1918 nu poate fi disociată de ceea ce a însemnat Primul Război Mondial.

Se impune şi o altă menţiune, anume că realizarea României Mari a fost rezultatul eforturilor unor generaţii de intelectuali patrioţi, urmaţi îndeaproape de toţi românii, dar şi a unei conjuncturi externe favorabile. Putem spune că a fost un moment unic, petrecut parcă şi sub ocrotirea astrelor. A fost şi o încununare a unor etape pregătitoare : prima Unire de la 1600 sub Mihai Viteazul, Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în 1859, Independenţa din 1877 şi, în final, Marea Unire, care a întregit patria strămoşească, iar contribuţia bucovinenilor la actul Unirii a fost remarcabilă.

Dând curs apelului Ziarului „Crai nou” : „ …. pentru a contribui împreună la reconstituirea vremurilor întoarcerii Bucovinei la mama de la care fusese răpită în 1775 de Imperiul Habsburgic”, vă supun atenţiei câteva idei, aşa, ca o fărâmă de contribuţie la diversitatea punctelor de vedere asupra acestui eveniment aniversar.

Plecat-au unsprezece de-acasă, de la plug şi de la coasă

„Plecat-am nouă din Vaslui/ şi cu sergentul zece./ Şi nu-i era, zău, nimănui/ În piept inima rece.”

Sunt versuri din poezia „Peneş Curcanul” de V. Alecsandri şi se referă la Războiul pentru Independenţă din 1877, unul din pragurile spre Marea Unire. Cei 11 fraţi, dintr-o familie din Cacica, mobilizaţi în Primul Război Mondial, n-au mai avut motivaţia dorobanţilor din Vaslui.

Explicaţia o găsim în chiar Declaraţia din 28 noiembrie 1918, de Unire a Bucovinei cu patria mamă, citită de şeful guvernului de atunci, care cuprindea şi următoarea precizare : „ … 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei : că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar …” şi tot atunci s-a hotărât unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei cu Regatul României.

Între românii care au luptat în Primul Război Mondial, între cei care au plătit cu viaţa, între cei care au făcut posibilă Marea Unire din 1918, au fost şi mulţi ţărani. Între cei peste 100.000 de participanţi pe Câmpia Libertăţii din Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la Marea Unire, mulţi au fost ţărani, îmbrăcaţi în frumoasele costume naţionale şi încălţaţi cu opinci.

Este ştiut că Războiul de Reîntregire, ca şi momentul Unirii s-au petrecut pe vremea Regelui Ferdinand, iar monarhul n-a fost străin de faptul că cei care au zăcut în tranşee şi cei care şi-au vărsat sângele în glorioasele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz … au fost, în majoritate, ţărani, uneori flămânzi şi prost echipaţi.

Sătenii bucovineni, luaţi din bătătură, în costume naţionale şi cu opinci, înrolaţi în armata austro-ungară au fost purtaţi prin Rusia, prin Galiţia, prin Bosnia, prin Italia etc. Pe undeva, prin acele locuri, au fost duşi şi cei 11 fii ai lui Simion Ungureanu din Cacica şi tot pe undeva, pe acolo, le-au rămas oasele la 7 dintre ei.

„În legătură cu acest război din 1914 – 1918, este vrednic de amintit numele gospodarului Simion I. Creţu [din Pârteşti de Sus] de lângă biserică, căruia în acest război i-au murit toţi cei 5 feciori ce i-a avut.” Este o consemnare, la pg.74, dintr-o monografie despre această localitate. (Pârteşti de Sus, localitate multiseculară. Aut. Dumitru V.Ciornei, Maria Mireuţă, Ioan Andronic).

Poate de aceea a ajuns pe front şi Regele Ferdinand, promiţându-le pământ ţăranilor – eroilor supravieţuitori şi urmaşilor. Şi le-a dat, chiar dacă nu la toţi.

„Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbăvirii, care vă asigură fiecăruia recunoaşterea neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care aţi luptat ! Vi se va da pământ ! Eu regele vostru voi fi întâiul a da pildă.”

Potrivit părerilor istoricilor, Regele Ferdinand n-a fost un foarte bun comunicator, totuşi sunt impresionante cuvintele rostite de rege în faţa ostaşilor. Este o dovadă în plus a participării ţăranilor la marile evenimente istorice.

Pe cei care au fost mobilizaţi în război, mi se pare corect să-i privim nu doar ca pe nişte bravi luptători, cu arma în mână, ci şi ca oameni, cu cerinţe şi privaţiuni, care aveau nevoie de îmbrăcăminte, de alimentaţie, de medicaţie, de adăpost. În ce măsură se realizau toate acestea pe front? Unele date ne-au parvenit mai mult din mărturiile scrise sau orale ale participanţilor la război şi mai puţin din cele consemnate în cărţile de istorie.

Printre multele amintiri rămase de la bunicul meu, Luca Ungureanu, mă opresc doar la una legată de un episod din război. În toamna anului 1914, la începutul războiului, când a fost mobilizat în armata Imperiului Austro-Ungar, ce stăpânea Bucovina, şi când i s-a dat echipamentul de ostaş, bunicul nu s-a putut despărţi de opinci. A cerut şi i s-a aprobat să-şi păstreze opincile, colţunii (ciorapii) şi obielele. Opincile le-a ţinut în raniţă, învelite într-o bucată de prelată, iar obielele şi ciorapii de lână pe lângă corp. Acest amănunt a avut o importanţă covârşitoare în zilele şi nopţile reci trăite în tranşee.

Îmi spunea bunicul că unor camarazi li se umflau picioarele, de nu le mai puteau scoate din cizmele ude sau chiar îngheţate. Unii au rămas infirmi, invalizi pe viaţă, alţii s-au pierdut, degeraţi, după cumplite suferinţe. Se ştie că, de pildă, iarna anului 1917, în plin război, a fost îngrozitoare. Opincile şi accesoriile aferente, păstrate uscate, au fost alternativa care i-a uşurat bunicului existenţa, astfel că s-a putut întoarce acasă pe picioarele lui.

Mi-l amintesc cum venea la noi, de pe deal, de la frumoasa gospodărie, ce există şi astăzi, cu imensa livadă plină de pomi, de lucernă şi trifoi, în costum naţional şi cu opinci, cu traista plină de bunătăţi şi fără cârjă. Alţi veterani din Primul Război Mondial din Cacica, pe care i-am mai prins în viaţă, se deplasau cu dificultate, folosindu-se de cârje. Picioarele lor erau şubrede, suferinde.

În acest context, am considerat că merită să aflăm câte ceva şi despre obârşia, binefacerile şi simbolistica opincii.

Opinca – utilitate şi simbol

Izvoarele istorice şi etnografice pun în evidenţă mărturii uimitoare despre această încălţăminte – opinca, aparent banală, dar cu o valoare imensă în viaţa ţăranilor, nu doar din ţara noastră.

Împreună cu frumosul costum naţional, opinca face parte din tradiţia poporului nostru, dar şi a altor popoare cum ar fi : Albania, Bulgaria, Macedonia, Serbia. Specialiştii susţin că şi denumirea este străveche, că aparţine lexicului traco-dacic. De altfel, în sprijinul acestui argument vin şi descoperirile arheologice din teritoriile locuite de geto-daci, în care au fost scoase la lumină opinci de cca 5000 de ani.

Să ne amintim că dacii de pe Columna lui Traian sunt înfăţişaţi cu îmbrăcăminte şi opinci, pe care le purtau pe atunci şi de atunci, secole de-a rândul, nu doar acasă, în gospodăria lor, la muncă, ci şi la război.

Şi badea Cârţan, legendarul călător care trecea dintr-o parte în alta a Carpaţilor cu traista plină de cărţi, a poposit la temelia Columnei lui Traian în costum naţional şi cu opinci, trezind uimirea locuitorilor Romei, care au exclamat „un dac a coborât de pe Columnă !”

Pentru necunoscători e bine de ştiut că opincile şi accesoriile aferente constituiau o încălţăminte sănătoasă, în termeni actuali – ecologică. Erau confecţionate din piele de porc şi de vită, uneori şi din piele de cal sau din animale sălbatice. Bucata de piele era mai mare decât talpa piciorului, era ridicată pentru a îmbrăca piciorul, avea pe margini găuri prin care trecea o nojiţă, ca un şiret, pentru a o fixa pe picior, formând o încălţăminte cu vârf ascuţit. Nojiţele erau făcute din păr răsucit de cal, din curele de piele sau din fire de lână toarse. Vara erau suficiente obiele din pânză, dar iarna se foloseau ciorapi groşi de lână şi obiele din ţesături groase, tot din lână, confecţionate de femei.

Mi se pare interesant de subliniat că de cca 5000 de ani de când se ştie că s-a folosit şi până în zilele noastre, opinca nu şi-a schimbat aspectul. Forma ei a fost şi este perfectă pentru utilitatea ei.

Am fost surprinsă plăcut să aflu că nişte români întreprinzători vor ca, alături de ie, de costumul popular, să valorifice în lume şi opincile.

De pe Columna lui Traian pe catargul steagului maghiar

Poate că cel mai tulburător moment, când opinca a devenit un simbol ce a marcat încheierea „ostilităţilor” Primului Război Mondial, a fost atunci când opinca românească a fost văzută pe catargul steagului maghiar de pe Parlamentul din Budapesta.

Fără a intra în descrierea evenimentelor de atunci, ce pot face obiectul unor consemnări separate, mă rezum la a relata succint cum de a ajuns opinca tocmai acolo.

Ţăranii români, în special cei din Transilvania, erau porecliţi de către unguri „opincari”. Ajunşi în Budapesta, la finele Primului Război Mondial, când armata română a înăbuşit revoluţia bolşevică din Ungaria, ca semn al victoriei şi ca replică dată ungurilor, doi ostaşi români, doi ţărani, au avut ingenioasa idee să lege opinca de steagul maghiar, unde a fluturat multă vreme.

Remarcabilă a fost şi iniţiativa celor 4 studenţi români care au făcut înconjurul lumii în costume naţionale şi încălţaţi cu opinci. S-a întâmplat înaintea Primului Război Mondial.

Cei 4 studenţi români îşi făceau studiile la Paris şi, din mândrie patriotică (cred că nu sunt cuvinte prea mari), au dorit să participe la o competiţie al cărei program era să străbată 100.000 de km pe jos, premiul fiind 100.000 de franci (cam o jumătate de milion de euro, azi). Condiţia esenţială era ca distanţa respectivă să fie parcursă cu mijloace materiale proprii. Ei au ales să parcurgă atâtea ţări în opinci şi în costume populare, făcându-le cunoscute lumii întregi.

Receptivitatea faţă de tradiţie – ca dar al strămoşilor – cred că asigură perenitatea unui popor.

Mai e de folos opinca?

De ce au renunţat românii la o încălţăminte atât de comodă? A fost o întrebare ce mi-a fost pusă de o tânără grecoaică, ce-şi încheiase studiile în România. Era încălţată cu nişte opinci confecţionate de un meşter bătrân de pe lângă Mănăstirea Putna. Încerc să rezum împrejurarea în care am cunoscut-o.

Într-o duminică seara, veneam cu maşina, cu soţul meu, de pe la mănăstirile din jud. Neamţ când, mai departe de şoseaua naţională, o tânără şi un tânăr ne-au făcut semn să-i luăm. În maşină ne-au cerut permisiunea să cânte şi au cântat dumnezeieşte. Erau absolvenţi ai Conservatorului din Iaşi şi îşi petreceau luna de miere în voiaj cu autostopul şi pe jos, dormind uneori şi în căpiţe cu fân. Ajunşi la Putna, tinerei i s-a rupt încălţămintea şi atunci şi-a cumpărat opincile de care era încântată.

Cred că dacă şi eu aveam opinci, astăzi n-aş rememora un episod extrem de dureros. Eram în anul I al unui liceu din Rădăuţi şi într-o zi de toamnă târzie toate elevele din clasa noastră am fost duse, cu un camion al armatei, undeva într-o pădure, să strângem jir (fructul fagului).

Spre seară, a început să burniţeze, apoi s-a făcut foarte frig. Am dormit în cortul armatei, încălţată cu şosete de la magazin şi cu cizme de cauciuc. Pe atunci, după război, nu se găsea încălţăminte din piele. Am degerat, la propriu, nu doar eu. Numai cine a suferit degerături poate să înţeleagă disconfortul de a nu te mai putea încălţa, mâncărimea şi durerea sunt insuportabile.

Sunt conştientă că nu ne vom întoarce la opincă – „talpa ţării” – cum era cândva denumită sau, cine ştie …, dar am dorit să ne-o reamintim pentru binefacerile ei legate şi de viaţa celor care au făcut posibilă Marea Unire din 1918.

ELENA DIDOIU, Piatra Neamţ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!