Faţă de răspunsul dat de guvernul român la primul ultimatum sovietic din 26 iunie 1940 – acela că, spre a păstra relaţii paşnice cu URSS, accepta cedarea teritoriilor în cauză, dar solicita ca Moscova să precizeze data şi locul la care delegaţiile României şi Uniunii Sovietice să analizeze criteriile şi modul în care se va proceda concret – Stalin a refuzat orice discuţie şi întâlnire prealabile. El a mai înaintat, la 27 iunie, un al doilea ultimatum, similar cu primul. Dar a adăugat că evacuarea se va efectua în patru zile, începând din 28 iunie 1940, ora 14, ora Moscovei.
Deşi regele a semnat ordinul de mobilizare a armatei pentru forţele terestre, aeriene şi navale, care trebuiau să se afle pe poziţii în noaptea de 28/29 iunie 1940, acest ordin n-a mai intrat în vigoare. La al doilea Consiliu de Coroană, 19 participanţi au votat pentru cedare fără luptă şi numai 6 pentru rezistenţă armată – aceştia erau: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu. Din nefericire, din Consiliul de Coroană lipseau: Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, P.Sassu, M. Popovici, A. Dobrescu care, conform Constituţiei, erau senatori de drept, dar fuseseră împiedicaţi de rege să ia parte la Consiliul de Coroană şi la lucrările Parlamentului, fiindcă refuzaseră să îmbrace uniforma Partidului Unic şi totalitar al regelui.
Încălcând termenul fixat de ei înşişi, sovieticii au înaintat ca un puhoi nestăvilit în teritoriile româneşti încă din zorii zilei de 28 iunie 1940, şi până la 3 iulie 1940 au cucerit ultima palmă de pământ din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. România pierdea, astfel, odată cu invazia sovietică, 50.509 kmp, din care 44.500 kmp reprezentau Basarabia şi 6.000 kmp nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, cu o populaţie în majoritate covârşitoare românească, de 3,7 milioane de locuitori, din care 3,2 milioane dintre Prut şi Nistru şi 500.000 din nordul Bucovinei şi Herţa.
Dar graba acestei invazii brutale şi catastrofale, surpriza cvasitotalei nepregătiri şi a cumplitei dezamăgiri a populaţiei din teritoriile ocupate, umilinţele şi suferinţele ostaşilor români fugăriţi pur şi simplu de cotropitori, scuipaţi, dezbrăcaţi, maltrataţi uneori de către rusofoni şi evrei trădători, dar şi obligaţi să nu riposteze, ci să se retragă în orice condiţii; dezlănţuirile isterice declanşate la Budapesta şi la Sofia, în teritoriile maghiare şi bulgare din vecinătate, stimulate de înaintarea trupelor sovietice, cerând cât mai curând un aşa-zis „război popular” spre a recupera teritoriile revendicate şi de ei; superficialitatea cu care regele, guvernul, unii generali, cele două Consilii de Coroană – incomplete şi întrunite în grabă – au renunţat la organizarea unei rezistenţe armate la graniţele ţării care după opinia exprimată atunci de C.I. Brătianu, şi argumentată azi de mai mulţi istorici – l-ar fi obligat pe Hitler să „treacă” de partea noastră, să ne apere, fiindcă avea trebuinţă urgentă, imperioasă de petrolul şi de alimentele româneşti – şi cum toate acestea nu s-au făcut, tot ceea ce a avut loc, odată cu cataclismul sovietic ce s-a abătut asupra României, a determinat în toată ţara un potop de nemulţumiri, care s-au amplificat şi generalizat şi care, în final, în toamna aceluiaşi an, l-au măturat şi pe Carol din ţară, iar pe români i-a aruncat în braţele Germaniei, în război contra URSS, când era de o mie de ori mai demn, mai omenesc, cu mai puţine jertfe umane şi mai puţine consecinţe pe termen imediat şi lung, să ne apărăm frontierele. Iar în final să ne cerem la Congresul de Pace drepturile încălcate.
Din acest imens potop de nemulţumiri să rezumăm doar câteva.
În plenul Parlamentului întrunit în acele zile, Ştefan Ciobanu, în numele basarabenilor, şi M. Hacman, al bucovinenilor, au prezentat declaraţii solemne prin care au înfierat nedreptatea acestui rapt. Istoricul Nicolae Iorga – într-un amplu memoriu (pe care l-au semnat majoritatea oamenilor politici, în frunte cu Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu, care n-au participat la cele două Consilii de coroană, fiindcă suveranul nu i-a lăsat), memoriu pe care îl preda Parlamentului, făcea un amplu expozeu, analizând întreg trecutul nostru istoric şi caracterul neîndoielnic românesc al populaţiei şi teritoriilor cedate, lipsa celor mai elementare temeiuri istorice, naţionale, etnologice, legale care să justifice câtuşi de puţin motivele false ale guvernului sovietic cum că cele două teritorii invadate erau locuite „cu populaţie ucraineană” (aşa cum era scris pe manifestele aruncate de aviaţia sovietică, manifeste pe care le-au găsit, cercetat şi comentat şi istoricii români şi cei străini) Iorga exprima, totodată, credinţa nestrămutată că acest act, total nefiresc pentru un popor civilizat, era chiar tâlhăresc, banditesc; el nu va fi niciodată validat de către cei care ştiu adevărul istoric şi îl respectă. El nu va primi nici azi şi nici mâine recunoaşterea juridică a poporului român şi nu va fi considerat altceva decât o uzurpare determinată de confuzia dintre noţiunile fireşti, trecătoare ale unei epoci de criză fără precedent”. Academia Română elabora şi difuza un memoriu către suratele ei din întreaga lume în care, după ce expunea şi condamna astfel de practici, sublinia că acest forum spiritual suprem „timp de trei sferturi de veac a reprezentat unitatea culturală a tuturor românilor” şi acum se află într-un moment de răscruce, trebuind să solicite ajutorul moral „pentru înlăturarea inechităţilor comise şi a face să se restabilească prestigiul cultural şi ştiinţific al României, grav atinse prin aceste evenimente”. O atitudine lua – dintre forurile minorităţilor – şi Federaţia Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România (în pofida faptului că numeroşi minoritari evrei din teritoriile cedate s-au declarat pro-sovietici, de nevoie, şi s-au comportat execrabil faţă de ostaşii români în retragere), care ţine să proclame „solidaritatea evreilor nezdruncinată cu destinele poporului român”.
Dintre numeroasele documente semnificative ale vremii, semnalăm o scrisoare a omului politic C.I.C. Brătianu, preşedintele PNL, care, la 27 iunie 1940 – când încă trupele sovietice nu începuseră invadarea teritoriilor româneşti – îi scrie regelui: factorul decisiv în toată această acţiune este Germania lui Hitler. Ea pretinde petrol şi alimente de la români. El, preşedintele PNL, crede că ar trebui anunţat şi chiar şantajat Hitler că „ne vom apăra la nevoie, vom distruge exploatările de petrol, ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşului, şi – în acest caz, se întreba C.I.C. Brătianu – „mai poate rămâne Germania impasibilă?”. El era convins că puteam trata cu Hitler, ca de la egal la egal, fiindcă aveam de partea noastră petrolul şi alimentele – şi nu ca de la stăpân la slugă, să ne supunem fără să rostim niciun cuvânt. Brătianu era convins că Hitler nu l-ar fi lăsat pe Stalin să înainteze cum voia acesta. Din nefericire, oamenii politici şi regele însuşi nu s-au folosit de această posibilitate.
Disperat – după ce ruşii au ocupat teritoriile pe care le-au revendicat şi, încă în acele zile circula zvonul sau realitatea că ungurii cer (şi Hitler le-ar fi promis chiar) întreaga Transilvanie (iar bulgarii discută şi problema Dobrogei, nu numai a Cadrilaterului), regele Carol al II-lea i-a cerut lui Hitler să-l primească într-o scurtă întrevedere. A fost însă refuzat şi i s-a expediat o scrisoare scandalos de ameninţătoare, în condiţiile în care primea petrol şi grâu şi tot felul de alimente în cadrul schimburilor aflate în derulare. Iată conţinutul scrisorii din 15 iulie: „Orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninţă ţara Dumneavoastră, trebuie să sufere şi va suferi un eşec. Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu şi poate chiar în scurt timp – va fi chiar distrugerea României”.
Se cunosc împrejurările în care Hitler şi Mussolini au elaborat şi au impus României odiosul Dictat de la Viena şi totodată au obligat statul român să cedeze şi Cadrilaterul către Bulgaria. Ungaria primea 43.492 kmp cu o populaţie de 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% maghiari, secui, iar ceilalţi germani, evrei etc. Şeful delegaţiei maghiare, primul ministru Pal Teleki s-a sinucis, fiindcă nu i s-a dat, cum i s-a promis, toată Transilvania.
Ca urmare a iniţiativei URSS cu complicitatea directă a Germaniei şi implicarea simultană a statelor vecine, revizioniste, Ungaria şi Bulgaria (care, fără aceste împrejurări favorabile create de cele două mari puteri, n-ar fi avut nicio şansă să se implice într-o confruntare directă cu România!), România întregită pierdea o treime din teritoriul ei, adică 99.790 kmp şi o treime din populaţie, adică 5.161.317 locuitori.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat un calvar îndelungat şi complicat, extrem de costisitor şi întortocheat, care, într-un fel sau altul, încă nu s-a terminat.
Comentarii