Tocmai ce trecusem de vârsta de nouă ani şi, săptămânal, ni se umplea casa cu tot felul de neisprăviţi (părinţii mei îi cunoştea foarte bine pe unii dintre ei) care băteau satul, în sus şi-n jos, pentru a-i convinge pe oameni să se înscrie la colectiv.
După mai multe vizite de acest gen, după mai multe mese servite de pleaşcă respectivilor tovarăşi, după vreo câteva nopţi în care tata a fost luat de acasă şi a dormit în beciul Miliţiei din Ipoteşti, pe data de 10 martie 1962 ai mei s-au înscris „de bună voie la colectiv, pentru producţii mari la hectar. Trăiască lupta pentru pace”! Aşa se încheia respectiva cerere. Au scăpat de pământ şi, la şcoală, învăţătorul, bineînţeles, om cu învăţătură aleasă (din respect pentru dânsul, când trecea pe drum, noi, copiii, ne lipeam drepţi de garduri şi-i dădeam bineţe), ne explica nouă, prostuţilor, că „pământul nu-l ia nimeni cu tărăboanţa şi că el tot acolo rămâne!”.
Eu chiar m-am bucurat, căci ghiceam că o să-mi fie mai uşor; n-or să mă mai ia ai mei la muncile câmpului.
Asta a fost cu pământul, dar grija faţă de om a continuat. Într-o zi pleacă tata de acasă cu cal şi căruţă şi se întoarce spre seară cu ghiciul subsoară: „Am agiuns proletar!” a spus tata.
I-au luat calul şi căruţa şi-ntr-o altă zi a venit o comisie şi a făcut un inventar cu ce mai era de luat de pe lângă casă. Au luat absolut totul!
Au avut totuşi inimă bună şi l-au lăsat pe tata să lucreze la colectiv cu fostul lui cal, numai că într-o zi au venit câteva camioane şi au încărcat caii pentru dus la abator. „Nu mai avem nevoie de cai! De-acum avem tractoare!”
Tata, care a făcut războiul şi a avut curajul să fugă printre gloanţe dintr-un lagăr rusesc, şi de această dată a avut curajul să-şi dea jos calul din camion. L-a luat acasă şi a lucrat în continuare cu fostul lui cal la colectiv. Era al colectivului, dar dormea în grajdul nostru.
Într-o zi, fiind la lucru pe tarlaua CAP-ului, a venit miliţia comunei şi i-a luat calului din cap sacul cu mâncare şi l-a răsturnat. S-a făcut un proces-verbal cum că acel cal încercase să mănânce 12 ştiuleţi de păpuşoi.
Au început cercetările într-un dosar penal în care cooperatorul Papuc Ştefan din Lisaura era învinuit că „a furat 12 ştiuleţi de porumb pentru a-i da de mâncare calului cu care lucra”.
Poate vă vine să râdeţi, dar treaba era cât se poate de groasă. La orizont apăreau chiar şi câţiva ani de puşcărie, pentru tata.
Cel care s-a ocupat de cercetarea lui taică-meu a făcut greşeala de a-l întreba pe tata: „Eşti membru de partid?” „Nu!” „N-am ce-ţi face!”
Tata a înţeles că dacă ar fi fost membru de partid (PCR) ar fi avut o scăpare.
Cam tot în timpul acela, miliţia l-a prins pe unul Braşcan noaptea, pe tarla, la furat, cu un coş de căruţă plin cu ştiuleţi de porumb. Era membru de partid şi totul s-a muşamalizat.
Tata a băut un rachiu şi a intrat în căminul cultural unde tocmai se ţinea o şedinţă de partid. Le-a tras o beşteleală ca aceea că le-a închis gura şi s-au văzut nevoiţi să-l lase în pace şi pe tata, nu numai pe acel Braşcan. Altfel, ar fi fost puşi în situaţia de a-i întocmi dosar penal tocmai unui cinstit membru al partidului comunist.
Uite aşa a mai trecut tata de o cumpănă a vieţii lui şi a continuat să lucreze fericit la colectiv „pentru producţii mari la hectar”, fiind plătit cu tot felul de resturi refuzate de reprezentanţii conducerii superioare de partid şi de stat.
P.S. Pentru tot ce i s-a luat de lângă casă n-a primit nici măcar un leu despăgubire, ba, în primii ani de după Revoluţie, nici pensie nu i-au dat pentru anii lucraţi la colectiv.
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii