Mi-am dorit ca pentru primul material din anul aflat la începuturi să-mi fie interlocutoare o tânără solistă de muzică populară despre care îmi vorbise cu foarte multă dragoste bunicul său. Atât de multă încât mi-am spus că ar fi interesant de văzut şi de povestit ce viaţă are un copil artist. Însă degeaba mi-am făcut speranţe, şcolăriţa mea a fost în vacanţă, iar vacanţa ei e diferită de cea a unui elev obişnuit. Ca urmare, am aşteptat să-mi facă loc pe agenda ei, am realizat întâi interviul cu Toader Ignătescu şi apoi am apucat să stăm şi noi la discuţii – Clara Ioana Hurjui şi cu mine, în prezenţa bunicului său, Remus Teodorescu, pe care-l alintă, sobru, „domnul impresar” (de fapt, asta şi este, impresarul său. Al ei şi al surioarei sale, Medeea, prezentă şi ea la întâlnirea noastră).
Vacanţa a însemnat colinde de învăţat şi de cântat – rudelor, maicilor de la Suceviţa, de la Schitul Marginea şi de la Mănăstirea Cămârzani –, a înseamnat repetiţii, filmări, spectacolul „Crăciun în Bucovina”, un concurs de interpretare la Botoşani, un spectacol la Iulius Mall. Apoi zile de sărbătoare – Sf.Vasile, Boboteaza, Sf.Ioan, una după alta. „O zi mi-a rămas să-mi fac temele la matematică, să citesc rezumatele la istorie şi cele câteva cărţi la română, dacă mă întreabă doamna dirigintă ce am făcut în vacanţă nu-mi ajunge o oră să povestesc” spune Clara. Asta, ca să înţeleg eu că ea chiar a fost ocupată.
Şi mai ascult o poveste despre vacanţă, cea de vară, când, pe lângă multe altele, a fost cu o prietenă la Mănăstirea Cămârzani, să ajute maicile de acolo. De Sf.Maria, în septembrie, e hramul mănăstirii şi e mereu nevoie de o mână de ajutor. Munţi de cartofi curăţaţi, multe legume tocate şi, după acestea, 2668 de cărţi la care au trudit cu drag, în tipografia mănăstirii, ea, prietena ei şi şase măicuţe. 2668 de manuale auxiliare pentru copii de clasa a doua, fără posibilităţi materiale, la care a parcurs toate etapele de lucru, activitate ce i-a adus o mare satisfacţie.
Cântec şi şcoală, şcoală şi cântec
Este greu sa îmbini cântecul cu şcoala? „Da, este. Am şcoală după-amiază şi, pe lângă lecţii, mai fac pian, canto, engleză, germană, înot, dans. Mă trezesc dimineaţa şi mă culc târziu, la 12 noaptea”. Fac ochii mari şi o întreb, privind-o cu atenţie, dacă nu e prea mult şi dacă o face de bunăvoie ori pentru a fi cuiva din familie pe plac. Nu, face pentru că-i place, vine răspunsul şi o cred. Priveşte şmechereşte şi spre bunicul, care îi este de multe ori de ajutor.
Tratează şcoala cu seriozitate, a terminat clasa a cincea cu media generală 10, asta i-a adus şi un premiu de excelenţă dar care, spune, nu i-a adus nicio recompensă materială din partea părinţilor. Asta, în condiţiile în care alţii primesc câte un telefon deştept pentru care sunt invidiaţi de colegi. Drept replică, domnul impresar zâmbeşte.
Îi place limba română, dar şi matematica, îi place germana, dar ştie foarte bine şi engleza (a fost translator la un festival al studenţilor) şi se vede, în viitor, avocat sau notar („profesia de cântăreaţă nu e sigură”), asta crede că i se potriveşte, dat fiind spiritul de justiţiar de care dă dovadă de multe ori. Şi, printre acestea, canto, repetiţii, filmări şi înregistrări.
Când se joacă, că e, totuşi, un copil? „Nu mă joc, şi de pe telefon am şters toate jocurile. Am însă Facebook, Snapchat, Youtube, Instagram, Whatsup, Viber”. Le foloseşte însă sub stricta supraveghere a mamei şi, chiar dacă mai are mici obiecţii, ştie că lumea virtuală poate fi un loc plin de primejdii, mama i-a explicat în repetate rânduri asta şi a înţeles.
De ce cânţi muzică populară?
„Pentru că-mi place” îmi răspunde şi, oricât de cuprinzător ar fi răspunsul, tot cer lămuriri suplimentare.
De ce nu muzică uşoară, cum mă gândeam eu c-ar face multe fetiţe de vârsta ei : „Pe vremea mea copiii nu aveau telefon şi tabletă şi nici internet nelimitat, cum are sora mea. Eu aveam un telefon cu butoane, roz, pe care era un singur joc. Nu ştiam eu de muzică uşoară” glumeşte, înţeleaptă.
Aşa aflu că a început să cânte cântecele, cum fac mulţi copii, din „Cutiuţa muzicală”, la grădiniţă, la serbări, unde doamna educatoare a remarcat-o pentru vocea „curată” şi a încurajat-o să cânte. S-a nimerit că alegerea acesteia – muzica populară – s-a potrivit cu registrul ei muzical: „Nu ating notele înalte, nu pot să cânt mai mult de nota sol, nu le ating, cu vocea de piept, vocea mea e mai potrivită pentru genul acesta de muzică decât pentru cea uşoară”. Şi, ceea ce e mai important, pe lângă asta, sufletul tot spre muzica populară a tras-o. „Este o replică celebră dintr-un film pe care îl ştiu copiii din generaţia mea, rostită de o fată care şi-a descoperit vocaţia de cântăreaţă: «Muzica mă defineşte». Parcă am spus-o eu”.
Orele de pian cu doamna Sanda Dumitrache au apărut ca o alternativă plăcută de petrecere a timpului şi tare i-au fost de folos. Iar când celălalt bunic, văzând-o cu reale înclinaţii spre muzică, a prezentat-o lui Leonard Zamă, al cărui cunoscut nume este legat de Ansamblul Artistic „Ciprian Porumbescu”, faptul că ştia notele, că ştia să cânte o gamă, că avea cunoştinţe muzicale a reprezentat un câştig. Cum apreciat a fost şi registrul grav în care cânta, cântăreţelor din zonă nefiindu-le caracteristică vocea „piţigăiată”, ca celor din Oltenia sau Dobrogea, îmi spune.
E greu să cânţi?
Cântecul nu e distracţie, vine răspunsul. E muncă adevărată, la un concurs sau la un festival munceşte, şi tot muncă se cheamă că e la o nuntă sau la un botez, căci au fost şi din astea. 2013 e anul când aplauzele i-au însoţit prima apariţie solo, la serbarea de sfârşit de an, în clasa întâi. Momentul ăla, când bunicile au venit la ea, au lăudat-o şi au întrebat-o cum o cheamă, nu l-a uitat. Nici versuri nu prea uită, i s-a întâmplat o singură dată, dar a ieşit cu fruntea sus din încurcătură.
„Nu este uşor. În primul rând îţi trebuie timp, concentrare, muncă. Am cântat la început cu voce din gât, acum cânt cu voce din piept. Ca să ajung aici am muncit mult, de multe ori mi-a obosit vocea şi mi-a tremurat, am repetat foarte mult, uneori chiar nu am mai putut să vorbesc. Dar am făcut o pauză şi am luat-o de la capăt”. Gânduri de recunoştinţă îndreaptă spre profesorul care o place, crede ea, şi pentru că mama sa purta acelaşi nume ca al ei: „Profesorul este foarte important pentru că el trebuie să-ţi explice ce e aia diafragmă, cum se încordează, ai nevoie de ajutorul lui. Este foarte prietenos cu mine, dar eu ştiu că trebuie să-l ascult şi să mă concentrez, să fac întocmai cum îmi spune, altfel nu e bine”. Muncă continuă, cu efecte vizibile de la un an la altul. „Nu poţi să cânţi fără să studiezi” conchide. Învaţă uşor o melodie aşa, pentru plăcerea ei, dar dacă are gânduri serioase cu un cântec atunci lucrurile se schimbă: „Trebuie cultură muzicală, trebuie partitură, trebuie studiu, notă cu notă. Dacă vrei să faci o treabă ca lumea trebuie să studiezi. Aşa fac toţi profesioniştii, în toate domeniile”.
Cu respect, despre costumul popular
„Costumul popular este exact ăla pe care-l purta străbunica, pe vremuri, nu cel reinterpretat” îmi spune, iar eu respir uşurată. E atât de determinată să nu facă concesii încât nu cred că o s-o vedeţi vreodată nici cu cămaşă cusută pe perdea, nici cu pantofi stiletto în picioare. Iar asta a învăţat de la străbunica şi nu ar îndrăzni s-o supere purtând „chinezării” sau culori nepotrivite. Iau şi eu de la ea lecţii despre costum şi aflu că dacă ai bundiţă cu miel, pui în picioare opinci, iar dacă e bordurată cu jder, atunci, ca un om mai avut ce te afli, musai să ai ciubote în picioare. A învăţat şi ea, în timp, chiar dacă doamna aia, care a sunat la o emisiune şi a criticat-o că nu e corect încălţată, i s-a părut a fi puţin răutăcioasă. Avea 8 sau 9 ani şi a suferit în momentul ăla. „Eu n-am avut niciodată bundiţă cu miel, nu m-ar lăsa bunicul (adică domnul impresar), deci port jder şi port ciubote”. O întreb de unde sunt iile şi mă corectează: „Port cămaşă, nu ie. Cămeşile sunt făcute special pentru mine de o doamnă care e prietenă cu bunica mea”. Aflu că nu e o doamnă oarecare, ci una care se pricepe, ştie ce face, doar le-a făcut câteva şi doamnelor Sofia Vicoveanca şi Adriana Bucevschi, deci e de încredere. Catrinţele ei nu sunt noi, dar sunt tare preţioase, că-s de la bunica şi au 50 de ani fiecare, iar baticurile, ehei, 80 de ani au! „Unul a fost al unei stră-străbunici din partea bunicului de la Mitoc, iar celălalt a fost al străbunicii mele din partea Botoşaniului. S-au păstrat foarte bine, au ţesături superbe, au o valoare mare şi mai ales au, pentru mine, o valoare sentimentală foarte mare”.
Cântecele
Ca o solistă cu experienţă ce este, are repertoriul ei. „E o performanţă ca la 12 ani să ai peste 20 de melodii ale tale, plus alte cinci colinde” spune Remus Teodorovici şi are dreptate. Leonard Zamă le-a făcut linia melodică, Răzvan Mitoceanu este „un super orchestrator” iar Marcel Piticari le-a compus versurile (dar „la astea mai intervenim şi eu, şi mama”). Le-a înregistrat în studioul lui Ciprian Cuzic, care este fiul profesorului său de muzică – „singurul care mă susţine cu adevărat” – şi în ale cărui ore se simte ca peştele în apă.
Şi, ca un solist cu experienţă ce se află, îmi spune şi despre ce şi cum se face când preiei un cântec al altui solist. Lucrurile sunt clare, dreptul de autor nu e în pericol să fie încălcat, e la curent cu toate.
Iar când vine vorba despre colinde, lucrurile sunt clare: „Eu sunt credincioasă, merg la biserică, ştiu ce înseamnă colinda”. Colinda e vestirea naşterii Domnului, „Felice Novidad” sau „We wish you a Merry Christmas” nu sunt colinde, sunt cântece de Crăciun. De aia s-a şi contrazis cu colegii când au fost să colinde profesorii şi când şi-a impus punctul de vedere. „Eu ţin la tradiţie şi vreau să fie respectată”.
Rostul cântecelor e să fie cântate, dar şi adunate pe un CD, lucru ce se va întâmpla în curând şi cu ale sale. Două dintre ele se află deja pe un album colectiv imprimat în studiourile „Ana Sound”, iar în curând va apărea şi primul ei CD personal, despre lansarea căruia cu siguranţă vom afla, căci se ocupă domnul impresar de asta.
„Ştiu că nu pot fi pe placul tuturor”
„Te simţi o mică vedetă?” , o întreb, gândindu-mă că e un copil care a apărut des în spectacole, la televizor, care are multe apariţii publice. Nu, nu se simte, este un copil care face cu plăcere ceea ce face, nu pentru alţii, şi nu aşteaptă recompense pentru asta. Colegii o mai văd la televizor, profesorii o mai laudă pentru ceea ce face, dar, în general, „muzica populară nu este foarte apreciată”. Nu are un statut special şi nici nu jinduieşte după el.
O supără tare însă nedreptatea şi-mi dă ca exemplu un recent concurs de interpretare, unde consideră că a fost nedreptăţită. „Nu îmi place pentru că, de multe ori, concursurile sunt subiective. Eu aş vrea ca juriul să fie format din specialişti, muzicologi, etnografi, nu din profesori de canto care vin acolo cu elevii pe care îi pregătesc şi care, surprinzător, tocmai aceia iau premii”. E nemulţumită şi pentru că a fost depunctată că a cântat o melodie despre care s-a spus că nu a fost adecvată vârstei ei „Aşa sunt versurile tuturor melodiilor, cu bădiţă, bundiţă şi guriţă, chiar dacă eu am puţini ani, ăsta este folclorul”. Cum nedrept i se pare ca ocupanta locului I să poarte un costum popular neautentic sau cum marele premiu, la categoria 16+, a fost obţinut de o … fetiţă de 27 de ani.
Aşa încât, de comun acord cu bunicul/impresarul, a decis că e mai bine să se promoveze mai ales la televiziune, acela fiind locul unde valoarea poate fi apreciată direct, fără intermediari. „Ştiu că nu pot fi pe placul tuturor. M-am educat să nu bag totul în seamă, mai ales răutăţile gratuite, deşi mi se mai întâmplă să mai sufăr, mai ales la cele spuse de colegi. La vârsta asta, mulţi jignesc cu uşurinţă”, îmi spune.
Medeea
Cu un aşa exemplu sub ochi, surioara ei mai mică, Medeea, nu putea să nu cânte şi ea. O întreb dacă e mândră de sora ei şi-mi răspunde, repede, că şi ea cântă pentru că „simt aşa, o bucurie, când cânt”. Este aia mică, este cea mai alintată. „Copiii din generaţia lor nu ştiu ce este greul”, spune Clara. „Eu dacă făceam o prostie eram pusă la colţ, eram închisă în cameră. Ei i se ia telefonul sau tableta şi atât”. Cu sursele acestea de informare la dispoziţie, Medeea a fost tentată şi de muzica uşoară, pe lângă cea populară, mai ales că o ajută şi vocea, mai înaltă decât a surorii sale. Şi, dacă pentru felul în care a cântat muzică uşoară a obţinut cândva, la un concurs, o menţiune, muzica populară i-a adus, la „Voinicelul” – manifestare artistică la nivelul învăţământului preşcolar – premiul întâi pe ţară. E obişnuită cu atmosfera de televiziune, de spectacol, învaţă să-şi controleze lacrimile şi emoţiile, deşi Clara o mai tachinează. Se iubesc ca două surori şi se ceartă la fel, sub privirile topite de dragoste ale bunicului. Acum cântă cântecele de început ale Clarei, dar are şi melodiile ei, domnul impresar s-a ocupat de asta şi cu siguranţă vom mai auzi de ea.
„Are tata două fete”, vorba unui cântec la care Clara şi Medeea repetă de zor acum („mai mult eu”, zice Clara) şi care, spune domnul impresar, „va fi un hit”.
Comentarii