Fanfara desena acorduri de vals în parcul din Târgu Jiu. Nimeni nu-i observa foişorul amplasat discret, lateral de aleea principală. Atenţia turiştilor era concentrată pe forma rectangulară a „Porţii sărutului” căutând cu ardoare un loc cât mai bine amplasat pentru reuşita unei fotografii, unii împărţind sărutări cu dărnicie în faţa obiectivului, cel mai probabil pentru a fi în acord cu tema celebrei porţi. Piatra, de textură poroasă, dezminte cu netezimea ei orice presupunere vizuală. Trebuie să fii acolo, s-o atingi ca să-i descoperi misterul… Şi cine-i poate rezista sărutului?…
Aleile se risipesc sub arcele gotice desenate de braţele arborilor. Trunchiurile groase, coloane fibroase înfipte adânc în sol oferă spectacolul unei catedrale verzi, căreia-i scapă, prin vitraliile frunzişului, petice de lumină toridă de vară. Şi totuşi căldura e ţinută la adăpost de mângâierea molcomă a respiraţiei verzi.
Coridorul dinspre altar e presărat, pe flancuri, cu alte monumente ale lui Brâncuşi. Nu sunt atât de celebre, dar reprezintă ipostaze rectangulare ale aceleiaşi idei, supraveghind în rochia lor albă mersul molcom al celor care-i caută infinitul. Îndrăgostiţii, doi câte doi ori în grupuri mici, descoperă „Masa tăcerii”… Fanfara devine un ecou al prezentului, iar ritmul nupţial ia locul conştientului… Lumina stăruie în albul catifelat al pietrei. Doisprezece apostoli gravitează în formulă simbolică în jurul „mesei”, întruchiparea divinităţii. Altarul, scăldat în lumină, îţi oferă multiple ipostaze ale ideii de linişte ancestrală, de univers complex, de material şi imaterial fuzionând în artă. Brâncuşi, autorul, pluteşte în aer, iar lumea îi cercetează Creaţia sub forma unei rugăciuni spuse în ritmul propriu… Cerul străluceşte pentru că arborii s-au ferit pentru a-i face loc luminii… Fanfara trimite numai notele unei rugăciuni…
Liniştea creşte proporţional cu albastrul cerului unit cu oglinda Jiului. Râul păşeşte molcom dincolo de faleza digului, respirând tăcere… Un imens albastru reflectat în ape întregeşte imaginea de clepsidră a complexului monumental… Un cer peste cer se deschide precum o fereastră imensă croită în absida altarului. Catedrala îşi extinde cupola spre infinit… „Coloana infinitului” e în alt loc… Vederea nu o poate cuprinde… Rămân doar întinsele ape, martori tăcuţi ai acestui infinit. Un pescar mai stăruie să tulbure în cercuri mici această armonie, dar răbdarea sa este exersată…
E duminică, ora reculegerii…
Gabriel Todică
Comentarii