Nu pot să spun „nu pot”, pentru că pot!

Obişnuieşte să spună despre ea că are gene de luptător. Ştii că nu se laudă, imediat ce o vezi cum calcă, cum vorbeşte, cum îşi susţine răspicat punctul de vedere, cum se implică. Iar după ce afli că îi curge în vene, amestecat de vreo cinci generaţii încoace, sânge de român, ungur, italian, sas şi secui, nu mai ai nicio îndoială că femeia din faţa ta va lupta pentru lucrurile în care crede şi îi va îndemna şi pe alţii să facă la fel, până la ultima picătură de energie.

Adriana Klara Hapenciuc este medic în comunitatea Zvoriştea. Adică medic la ţară. S-a născut la Braşov, pe vremea când oraşul se numea „Stalin”, denumire impusă de comunişti între anii 1950-1960. A făcut facultatea la poalele Tâmpei, stagiatura tot acolo, apoi a venit la Suceava, unde s-a şi căsătorit cu un român de etnie ucraineană.

De 30 de ani se îngrijeşte de sănătatea a mii de săteni copii, adulţi şi vârstnici, din comuna Zvoriştea. La începutul carierei a cochetat cu gândul să devină ginecolog sau cardiolog, dar viaţa le-a aşezat pe toate, astfel că în prezent, în timp ce practică medicina de comunitate, este la nevoie şi un cardiolog, şi un ginecolog bun. Se bucură mult atunci când un om o întreabă dacă ţine minte cum, acum „n”-şpe ani, l-a salvat dintr-o situaţie de sănătate complicată. Cel mai tare se bucură însă atunci când pacienţii ei nu „pleacă” mai devreme decât trebuie, pentru că fac ce spune ea şi specialistul. Atunci când îşi poate ajuta pacienţii să trăiască o viaţă lungă.

Klara este mândră şi generoasă, aspră şi amuzantă, iubitoare şi neiertătoare, dură şi blândă, toate în doze echilibrate, apăsând, atunci când situaţia o cere, pe una sau alta dintre aceste caracteristici. Peste toate însă, este unul dintre cei mai de încredere oameni care mi s-au dezvăluit vreodată în multele mele drumuri de ziarist.

„Spun unii că noi, doctorii de la ţară, facem medicină ca în secolul 19. Hai la mine, la Zvoriştea, să-şi arăt că nu-i aşa” mi-a spus într-o zi. Şi m-am dus.

Klara, Elena, Laura, Anca, Ana, contabilul şi „doctorul web”

Cu vreun kilometru înainte de destinaţie, pe drum, câteva maşini bliţau din sens opus, iar cei care le conduceau, făceau din mână când ajungeau în dreptul doctoriţei. Erau oameni cărora, o dată sau de mai multe ori, le găsise leacul pentru durerile lor.

„Ani, unde eşti?” întreabă medicul la telefon, odată ce am ajuns în parcarea ce desparte dispensarul său de sediul primăriei Zvoriştea. Aşteaptă răspunsul şi vorbeşte din nou, cu acelaşi inconfundabil accent unguresc. „Te rog să pofteşti la maşină”.

Îmi spune că e vorba despre un ritual ce se desfăşoară în fiecare dimineaţă. De fapt o sunase pe Ana, infirmiera cu care lucrează de 30 de ani, s-o ajute să ducă din maşină cumpărăturile pentru dispensar, pe care le face în fiecare dimineaţă. Aşa aflu că, pe lângă femeia de 62 de ani readusă la cabinet, de la pensie, doctoriţa Hapenciuc mai lucrează cu trei asistente medicale, toate cu „primarul” luat, Elena, Laura şi Anca, la care se adaugă un contabil şi „doctorul web”, specialistul ce se îngrijeşte de reţeaua electronică, şi, în curând, cu un asistent comunitar. „Nu învăţ nimic fără asistenţii mei. Nimic nu este secret, pentru că şi ei sunt nişte mici doctori, mâinile mele drepte. Fără asistent nu faci nimic” spune ea cât se poate de ferm.

În cabinet, aşteptau deja pacienţi, aşa că medicul trage halatul pe ea şi ziua începe. Cu asistenta la butoanele calculatorului, în dialog permanent cu doctorul, vin oameni de toate vârstele şi pleacă ba cu o reţetă, ba cu o trimitere, apare şi o consultaţie a unui copil răcit, cu alergie, pe care mama îl tratase cu ce ştia ea, apoi tratarea unei mămici care făcuse reacţie de fir după o operaţie de cezariană, apoi consultaţii la alte două femei în vârstă cu boli cronice, cititul unei scrisori medicale şi programare de vizită la domiciliu la un bărbat care stă la pat, abia ieşit din spital. Doctoriţa vrea să vadă cu ochii ei starea pacientului căruia îi prescrie medicaţia.

Aici o ascultare cu stetoscopul, aici câteva palpări, o privire în gât, în albul ochilor, apoi o mulţime de întrebări şi răspunsuri, unele cu glas ridicat, explicaţii, apoi alte şi alte răspunsuri date de medic la întrebările nesfârşite ale pacienţilor. La final, când treburile sunt lămurite, hârtiile şi recomandările eliberate, doctorul se interesează ba de fata unei doamne, măritată recent, ba de ultimul nepot care s-a născut în familia cuiva, de o mamă bătrână sau de tatăl unui localnic, cu probleme de-o viaţă la genunchi.

Slavă Domnului, o zi fără urgenţe!

Cineva scoate un pachet de cafea şi îl aşează relaxat, generos, la vedere, pe un vraf de acte. Medicul nu joacă teatru, nu se codeşte absurd, ci doar rosteşte glumeţ: „Ooooo, asta-i numai pentru lumea bună! Mulţumesc, drăguţă!”

Medicul e fericit că, în Zvoriştea, se nasc copii şi că sunt mămici în familii cu un standard de viaţă care le permite o a două sau a treia naştere. Sunt momente de sărbătoare când vin la medic, la vaccin sau la controlul normal mogâldeţele „bibilite şi elegănţite” de mămicile lor.

Triste sunt acelea când oamenii „pleacă”.

„Vania, n-ai şanse pentru că sunt foarte bună la meserie şi o să te bat la asta”

Cabinetul doctoriţei Hapenciuc funcţionează în vechea primărie a comunei, într-o clădire construită în 1918, într-o porţiune amenajată cu banii SRL-ului pe care l-a înfiinţat pentru o legală funcţionare.

„Cinci luni n-am dus un leu acasă, pentru că toţi banii mei îi băgam în lucrările la cabinet, în uşi, podele, ferestre, instalaţii. Am avut noroc, totuşi. Clădirea e veche, dar e sănătoasă, din cărămidă roşie.

Cu sprijinul primarului, am făcut un memoriu ce a ajuns la ministra Shhaideh (îmi pare rău că pleacă, pentru că femeile au altă percepţie a lucrurilor), aşa că vom avea bani pentru centrală şi calorifere, refacerea holului şi amenajarea încă a unei camere de consultaţii” afirmă medicul în timp ce-mi arată spaţiile ce urmează a fi refăcute.

Cabinetul cu două încăperi, aşa cum este acum, este larg, curat cu tot ce este nevoie. Nici vorbă de secol 19. Pe lângă personal medical cu maxim de competenţă, Klara Hapenciuc are acolo o utilă bibliotecă profesională şi aparatură medicală ce o ajută facă, dincolo de examenul clinic, investigaţii suplimentare pacientului, ba chiar şi un sistem de „telemedicină” ce permite vizionarea în direct, de către un specialist de la Institutul de Cardiologie Iaşi, a unei electrocardiograme, acesta putând să-şi exprime tot acolo opinia vizavi de inima omului în cauză.

Calculatoarele şi laptopurile „lui Nicolăiescu”, imprimantele şi tot ce-i ajută la accesarea informaţiilor legate de pacient, dar şi a Sistemul Informatic Unic Integrat în care lucrează tot sistemul medical românesc, sunt de asemenea piese la îndemână în cabinet.

Medicul Hapenciuc are pe listă nu mai puţin de 2600 de asiguraţi, oameni „pe care nu-i poate refuza”, spune ea; copii până la 18 ani, pensionari, angajaţi, persoane cu handicap, coasiguraţi. În aceeaşi clădire a dispensarului mai profesează un medic, unul curajos se pare, dacă ţine piept notorietăţii şi priceperii Klarei, care, recunoaşte singură, „sufocă” orice contracandidat la îngrijirea oamenilor din Zvoriştea.

„Există în localitate încă o colegă medic, dar între noi e o chestie de concurenţă şi abilităţi, iar timpul a demonstrat că eu sunt cea mai competitivă. Sunt bună la toate, şi în diagnosticare, şi la urgenţe, şi în văgăuni, şi la spânzuraţi, oriunde este nevoie de medic.

Am avut un coleg Vania, din Republica Moldova, care credea că o să facă pureci la Zvoriştea. Un scump de altfel, băiat bun, dar i-am spus că nu va face faţă aici, că o să-l sufoc. Într-adevăr, din cauza mea, nu reuşea să adune pacienţi. I-am spus: «Vania, n-ai şanse pentru că sunt foarte bună la meserie şi o să te bat la asta. Sunt tare, n-am nevoie decât de capul ăsta al meu, de care am mare grijă. Vania, spune celui care te-a păcălit şi te-a adus aici că trebuie să-ţi dea un loc al tău, unde să fii stăpân». A plecat Vania şi acum este bine, are cabinetul lui, profesează cu soţia, care e pediatru” povesteşte medicul de la Zvoriştea.

Un doctor onest, „acela care îşi respectă principiile, şcoala învăţată şi nu se perverteşte în favoarea comerţului”

Doctoriţa Hapenciuc spune că nu ştie ce este lenea atunci când profesează, nici măcar atunci când este stoarsă de vlagă după consultaţiile de la cabinet, apoi cele de la Unitatea medico-socială şi cele de la Centrul de Recuperare Neuropsihică din Zvoriştea, traseu pe care îl urmează zilnic.

„Numai când faci ce nu-ţi place te apucă lenea. În profesia mea, fiecare zi este o provocare şi cum să fie altfel când vin oamenii care îmi aruncă în faţă: «Ştiu că poţi!» sau «Trebuie să faci asta pentru mine!» Nu pot să spun «nu pot», pentru că pot. 80% din diagnosticele mele de suspiciune au fost confirmate de specialişti, medici buni ai Sucevei şi nu numai. Mi-am avertizat pacienţii să nu ia în uşor spusele mele, spusele doctorilor oneşti, în general, deoarece, pentru fiecare frază pe care o spunem, trebuie să fi citit multe cărţi.

Suntem autoritatea medicală confirmată şi, dacă vrem să ne impunem în faţa oamenilor, trebuie să avem mare dreptate, iar ca să avem dreptate, sunt multe de învăţat, de lucrat, de văzut.

De aceea, în 30 de ani de Zvoriştea, nu mi-am dorit să mă duc la oraş, pentru că aici le văd şi le descifrez pe toate mult mai bine. În toţi aceşti ani, nu am fost niciodată reclamată, niciodată contestată. Dacă e laudă, laudă să fie!” spune Klara Hapenciuc.

Medicul nu face un secret din faptul că au fost situaţii clinice în care n-a putut răspunde pacientului la problemele lui, pentru că medicul nu este atotştiutor. A spus uneori şi „nu ştiu” sau „e prea vag ce ştiu”, dar după ce a pus din nou mâna pe carte a avut răspunsurile corecte. Cheia succesului, pentru ea, este studiul continuu.

 „Ce înseamnă pentru dumneata un doctor onest?”, insist şi îmi răspunde clar, sacadat, ca şi cum ar rosti un adevăr universal: „Acela care îşi respectă principiile, şcoala învăţată şi nu se perverteşte în favoarea comerţului. Partea comercială nu are ce căuta între pacient şi medic, fie că este la ţară, fie că este la oraş. Dacă eşti onest, pacientul răspunde cu încredere, încearcă medicaţia recomandată de tine şi vine cu încredere la control să vadă rezultatul, merge cu aceeaşi încredere şi la colegul de la oraş la care îl trimiţi şi cu care, împreună, monitorizăm boala lui. Fără încredere, nu există relaţie corectă între pacient şi medic”.

Total împotriva filosofiilor şi a „poveştilor nemuritoare” de pe Facebook contra vaccinării copiilor

În Zvoriştea, tema imunizării copiilor nu poate avea decât o singură direcţie: cum vrea doctoriţa Hapenciuc, „doctoriţa papistaşă” cum îşi spune glumind, deoarece este de religie catolică. Iar pentru ea lucrurile sunt clare: copiii trebuie vaccinaţi.

Printre pacienţii din lista sa, rar există opinii împotrivă, fie că este vorba de părinţii ortodocşi, penticostali sau de alte culte religioase. Excepţiile sunt doar câteva „victime” ale doctorului american care a făcut asocierea între vaccinul antirujeolic şi autism şi căruia i s-a ridicat deja dreptul de practică. Dacă trebuie, medicul Hapenciuc ia „sarsanaua” pe umăr şi pleacă cu asistentul să vaccineze copii care nu pot fi aduşi la cabinet. De două ori pe an, în lunile mai şi decembrie, ea continuă campaniile de educaţie sanitară şi de vaccinare în şcolile din comună, la care participă şi părinţii.

„De acasă am fost învăţată cu importanţa vaccinării. Că liniştea şi sănătatea unei comunităţi, în afară de apă, canalizare şi săpun, o dau şi nivelul anticorpilor fiecărui om în parte. Chestia asta au dezvoltat-o englezii, francezii cu mult timp în urmă. S-a luat premiul Nobel pentru asta, de aceea sunt total împotriva filosofilor şi a poveştilor nemuritoare de pe Facebook contra vaccinării copiilor. De aceea, am fost oripilată că o persoană ca Olivia Steer, de exemplu, care are carnetul de vaccinări complet, pentru că mămica ei a dus-o la vaccin, îşi permite să vorbească public despre lucruri de care n-ar trebui să vorbească. Eu aştept o lege care să incrimineze părinţii pentru «rele tratamente aplicate minorului» atunci când nu-şi vaccinează copiii” spune ameninţător doctorul de la Zvoriştea.

„Domnule dragă, dacă vrei să faci pipi, fă pe dumneata, pentru că dacă te ridici mori”

Există un obicei în cabinetul medicului Hapenciuc din Zvoriştea. Împreună cu asistenţii se recapitulează, la nesfârşit, recunoaşterea urgenţelor medicale, pentru că în medicina de comunitate, undeva la zeci de kilometri de o unitate spitalicească cu specialist, a merge „pe ghicite” înseamnă moartea omului.

Cum bănuiam că fuseseră multe în 30 de ani de profesie, am provocat-o pe doctoriţă să-şi amintească, poate, câteva dintre ele. Alege greu dintre infarcte ce se derulau „live” în cabinet, abdomene acute, crize de astm, colici biliare, crize de hipertensiune, creşteri imense de glicemie, accidente ischemice şi alte situaţii în care a trebuit să se descurce deştept pentru stabilizarea pacientului sau până venea ambulanţa să-l ia la spital.

Îmi povesteşte despre o femeie care purta în pântec un copil care murise. Fătul nu mai trăia de ceva vreme, iar urgenţa chirurgicală se impunea în cel mai scurt timp, altfel femeia murea şi ea. Cum de la Suceava fusese anunţată că nu sunt ambulanţe disponibile, Adriana Hapenciuc a pus mâna pe telefon şi l-a sunat direct pe şeful Consiliului Judeţean, care a făcut rost de maşină.

Când se construia sistemul de canalizare în comuna Zvoriştea, inginerul care răspundea de lucrări a intrat în cabinetul medical, transpirând intens, şi a spus doar atât: „Nu mai pot”. Omul făcea, în direct, un infarct, iar în cabinet nu se găsea nicio pastilă de nitroglicerină. Medicul avea nişte soluţii medicamentoase mai slăbuţe, le-a administrat, dar a sunat şi un specialist. Acesta a confirmat că erau destul şi acelea până vine ambulanţa.

Inginerului i-a venit să meargă la baie fără să ştie că orice mişcare îi putea fi fatală, aşa că doctoriţa i-a vorbit explicit: „Domnule dragă, dacă vrei să faci pipi, fă pe dumneata. Dacă te ridici şi faci cel mai mic efort, mori”.

Medicul de la Zvoriştea mi-a vorbit şi despre localnici depistaţi la timp în crize de hipertensiune de care habar nu aveau. Despre oameni care intrau în cabinet surâzători, poate cu alte probleme, dar erau în prag de accident vascular cu tensiunea 25 sau 27. Despre oameni cu simptome ciudate ce puteau conduce spre cu totul alte suspiciuni de boală şi care, prezentând glicemii uriaşe, erau de fapt în precomă sau chiar comă diabetică.

Urgenţele acelor pacienţi au fost recunoscute corect, iar oamenii salvaţi într-un mod cum nu se vede la televizor.

Nici bogată, nici săracă

 „Te-ai îmbogăţit, Klara, în 30 de ani, ca medic la Zvoriştea?” o mai întreb pe doctoriţa din faţa mea, tunsă „trendy”, suplă, cu alură sportivă, vioaie căreia, din orice unghi te-ai uita, nu-i dai 60 de ani nici în glumă.

„Nu sunt bogată, dar nici săracă. Nu vreau să trăiesc în palate. Împreună cu soţul meu, ne-am gestionat bine banii câştigaţi în viaţă. Când e cazul, călătorim, ne-am cumpărat o casă simplă, într-o zonă liniştită din Cehia, cu jumătate din cât ne-ar fi costat una în anumite zone din judeţul Suceava. Mergem acolo de câteva ori pe an, muncim la ea, ne odihnim.

Dacă te referi la cabinetul meu ca sursă de îmbogăţire, să fie clar că eu golănii financiare nu fac, pentru că am tot ce-mi trebuie, iar în lumea drepţilor nu voi pleca decât între patru scânduri cu capac deasupra.

Sunt bogată însă pentru că eu şi soţul meu suntem sănătoşi, pentru că ducem o viaţă sănătoasă, pentru că suntem iubitori de animale, de câini în special. Câinele te obligă la mişcare, la călătorii, te obligă să renunţi la egoisme personale pentru lucruri mai importante. Îmi cumpăr câte o rochie drăguţă pentru că îmi place să arăt decent şi astfel să-mi respect pacienţii. Am şi pantofi de firmă, dar în ăştia, cu talpă joasă, pe care-i vezi, în care am bătut toţi coclaurii, mă simt cel mai bine. Şi apoi, nivelul meu de viaţă nu creşte dacă mănânc nu ştiu ce scofeturi de fiţe. Sincer, nu pot mânca decât un crevete, că la al doilea mă paşte o colică biliară. Somon, tot o bucăţică, din acelaşi motiv. Îmi place mult ciorba de burtă, iar când vreau să mănânc una bună şi curată, mă duc numai la Brânzac, în Bazar” mărturiseşte doctoriţa.

„Dacă eu mă pensionez, cine îţi mai semnează matale certificatul de deces?”

Klara Hapenciuc nu se gândeşte la pensionare pentru că încă îşi practică profesia cu succes. Face faţă în trei locuri de muncă şi unui număr de 2600 de asiguraţi.

A ţinut să mărturisească sprijinul imens pe care cabinetul ei medical şi comunitatea îl primesc din partea unei fundaţii umanitare ce funcţionează de peste 20 de ani în Zvoriştea. Prin donaţiile pe care fundaţia le face, medicul îi poate ajuta pe pacienţi cu medicaţie gratuită şi multe materiale de care lumea are nevoie. Vorbeşte despre astea ca de o mare şansă.

În 30 de ani, Klara Hapenciuc a construit în localitate nu numai un cabinet medical de mare folos unei comune cu peste 6000 de locuitori, servicii medicale de încredere, ci şi o mentalitate sănătoasă legată de relaţiile între medic şi pacient. Chiar şi când cârcotesc despre ea că are gura mare şi mai ridică glasul, sătenii o fac cu simpatie, pentru că femeia în halat alb ceartă, dar şi mângâie în acelaşi timp. Mai vârstnicii îi mai zic încă „Puia”, ca înainte ca ea să se fi căsătorit. Au încredere în doctoriţa lor care este a lor parcă de când lumea.

Adriana Klara Hapenciuc spune că va renunţa să mai profeseze atunci când o să simtă că n-o mai duce capul, dar că până atunci va fi găsit un medic demn să preia grija pentru zvoriştenii pe care îi îngrijeşte de trei decenii.

Nu demult, un pacient al ei, în vârstă, a întrebat-o cât mai are de gând să muncească şi dacă nu iese la pensie.

În felul ei unic şi „neaoş”, doctoriţa, poate puţin jignită de întrebare, i-a întors-o hâtru: „Nenea, dacă eu mă pensionez, cine îţi mai semnează matale certificatul de deces?”