Stareţa Irina Pântescu, valoare înscrisă în patrimoniul Mănăstirii Voroneţ, se roagă pentru noi

 Deşi nu trăim timpuri de prigoană aşa cum le-a fost dat să sufere decenii la rând, după despărţirea de Ţară şi de fraţi, bunicilor şi părinţilor noştri, suntem şi noi osândiţi la grele încercări. Timpurile de mucenicie, când ni se cer sacrificii pentru salvarea sufletului şi pentru a rămâne români, n-au sfârşit. Ca să nu ne pierdem unica avere ce ne-a mai rămas, ne luăm ca reazem credinţa. Ne amintim de mucenicii Brâncoveni, ne ducem cu gândul şi cu paşii pe la Sfintele Mănăstiri din sudul Bucovinei, rămase prin marea Putere şi Iubire Dumnezeiască neatinse de sârma ghimpată ce încă ne desparte. Ne dă puteri gândul că avem redute spirituale, care adăpostesc frumuseţi unice în lume, unde în miez de noapte răsună rugăciuni pentru izbânda celor drepţi.

Am simţit (simt) această neasemuită, inexplicabilă putere ori de câte ori am trecut şi voi trece vama de la Porubna – când am ajuns prima dată la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, când am intrat prima oară pe poarta Sfintei Mănăstiri Voroneţ, imediat după revoluţia română, ca la un monument istoric, când am avut fericirea să fiu primită în chilia stareţei Irina Pântescu, iar mai târziu să mă bucur de lansarea la Cernăuţi a volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ, un sfert de veac de la reînfiinţare”. Cu tremur de inimă şi fireasca sfială în proximitatea lucrurilor sfinte, evoc acele clipe de beatitudine duhovnicească în mijlocul măicuţelor de la Voroneţ, recunoştinţa pentru apropierea de maica stareţă fiindu-mi îndreptată spre monahiile dr. Gabriela Platon, secretara obştii monahale, şi Elena Simionovici, muzeograful mănăstirii, vicepreşedintă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni.

Ca o fereastră deschisă spre lumină mi-a rămas întâlnirea din 2 noiembrie 2016 cu maica stareţă la Consulatul General al României la Cernăuţi, prilejuită de lansarea volumului consacrat unui sfert de veac de la reanimarea vieţii monahale la Voroneţ şi găzduită cu aleasă afecţiune de membrii misiunii diplomatice, de Consulul General, dna Eleonora Moldovan. Acum aştern aceste rânduri cu un alt binecuvântat de Dumnezeu moment aniversar. În 28 septembrie 2017 maica stareţă, aleasă să fie ostenitoare întru veşnicia miracolului de la Voroneţ, împlineşte 85 de ani. Ştiu că nu acceptă laudele la adresa sa, punându-le pe toate la locul lor cu cuvintele: „N-am făcut nimic singură, numai cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să refacem mănăstirea, şi cu ceea ce au plătit oamenii pentru un pomelnic, pentru o iconiţă… Am socotit întotdeauna că sunt o unealtă în mâna Ziditorului meu. Dai voinţă şi iei putere. Unde m-a trimis Dumnezeu, acolo am mers şi am început peste tot ca şi cum n-aş fi fost în altă parte”.

Aşadar, cunoscându-i smerenia înnobilată de demnitate şi credinţa că „Totul este al lui Dumnezeu”, că „adevăratul Stareţ al Mănăstirii Voroneţ este Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, cel care se odihneşte în această mănăstire, în mormântul pregătit de fiul său duhovnicesc, Ştefan cel Mare şi Sfânt,” nu voi face referinţă la meritele stavroforei în reanimarea şi chivernisirea obştii monahale. Mă voi opri doar la lecţia de rezistenţă în faţa vitregiilor istoriei, pe care ne-o oferă viaţa de 85 de ani a acestei vrednice slujitoare întru Hristos, mărturisitoare că mereu a fost „în mâna lui Dumnezeu”.

Rămasă orfană de tată în timpuri aprige, de la vârsta de 12-13 ani a avut grijă de familie şi gospodărie. În timpuri nefaste pentru credinţă a ales să meargă la mănăstire – întâi la Văratec, apoi la seminarul de la Agapia, de unde a trecut la Mănăstirea Moldoviţa. Decretul prin care a fost închisă această sfântă ctitorie n-a înfrânt-o, n-a abătut-o de la drumul ales. După 12 ani de refugiu pe lângă o biserică din Iaşi (astăzi mănăstire la Golia), s-a reîntors la Moldoviţa, pe post de ghid, de casier, iar mai târziu şi de conducător auto al primei maşini de la mănăstire. În 1980 a îmbrăcat haina de călugăriţă, primind numele de monahia Irina. Oriunde s-a aflat, şi-a pus în slujba obştii monahale calităţile dăruite de Dumnezeu, transmiţând bucuria slujirii copiilor săi. Or, odată cu primirea funcţiei de stareţă, şi-a asumat şi datoria de MAMĂ, pentru că Domnul Sfânt i-a menit să aibă grijă de creşterea spirituală şi starea materială a multor copii din obşte şi din afară. În legătură cu aceasta, maica Gabriela evocă gravul accident de circulaţie în care a nimerit monahia Irina în anul 1981. Potrivit statisticilor, doar o persoană la 10 mii rămâne teafără după asemenea accidente. Maica stareţă este acel om ales din zece mii, Dumnezeu dăruindu-i a doua viaţă pentru a reînvia Voroneţul şi a perpetua tradiţiile medievale, când mănăstirile româneşti, unice în lume, erau principalele centre de cultură şi spiritualitate.

Preluând frumuseţea Bisericii Mănăstirii într-o stare delăsată, i-a insuflat viaţă, făcând ca oamenii care vin la Voroneţ să simtă că acest miracol divin este şi al lor, că sufletul li se primeneşte în acest loc unde pot reveni când le este greu. Edificator este faptul că a refuzat să solicite fonduri europene pentru acest monument de artă religioasă, înscris în patrimoniul UNESCO, considerând că nu e vrednic pentru urmaşii lui Ştefan Vodă, care a zidit mănăstirea în trei luni, trei săptămâni şi trei zile fără ajutoare dinafară, să ceară bani de la străini. Doar Voroneţul a fost înălţat pe osemintele martirilor, ale eroilor care au apărat pământul strămoşesc, fapt dovedit de groapa comună, descoperită în pronaosul Bisericii cu hramul Sf. Gheorghe, protectorul ostaşilor români.

„Avem trei arme pentru apărarea noastră – dragostea de ţară, credinţa şi demnitatea. Credinţa, limba şi neamul au fost şi sunt sacre”, ne transmite spre neuitare stareţa care, preluând căldură de la piatra de pe mormântul lui Daniil Sihastrul, părintele spiritual al lui Ştefan cel Mare, şi împarte generos cu toţi creştinii.

La acest ceas aniversar îi dorim sănătate pentru încă mulţi ani de muncă binecuvântată în grădina înfloritoare a Domnului şi pe ogorul Tatălui ceresc. Iar cel mai frumos dar ce îi putem face la această sărbătoare este întărirea frontului nostru de apărare cu cele „trei arme”, despre care nu conteneşte să ne amintească cuvioasa măicuţă.

MARIA TOACĂ

„Zorile Bucovinei”, Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: