„Este o lume minunată lângă noi, aşa că hai s-o vedem !”

Cum am putea judeca un artist când lumile în care trăim sunt atât de diferite? Dacă ar trăi în lumea mea, artistul n-ar mai fi artist, ci un om obişnuit ca mine, ca tine, ca majoritatea dintre noi, probabil neinteresant. Oricât am vrea să ne „tragem de şireturi” cu el, cu ea, oricât am dori să-i avem parteneri în firescul cotidianului nostru, artiştii rămân acolo, într-un „turn de fildeş”, măcinând intens şi sensibil, ca nimeni altcineva, emoţiile percepute altfel decât noi. Transformate, acestea se fac muzică, pictură, dans, teatru, poezie, tapiserie, sculptură, bijuterii, fotografie dăruite apoi publicului care, de cele mai multe ori, habar nu are din ce s-au născut acestea, nu simte precum artistul, omul din cealaltă lume. Permanent receptor de emoţii, creatorul de artă cu har este vulnerabil, delicat şi fragil, petrecându-şi rostul pe această lume între adânci tristeţi şi bucurii supreme. Munca lui se finalizează în bucăţi de suflet, adevărate spovedanii puse pe „masă” spre judecata omului de rând, de la care are mereu nevoie de confirmări ca să se poată reinventa pe mai departe, şi mai departe.

„Habar nu am, nu ştiu ce înseamnă să fii artist”

Când am cunoscut-o pe Camelia Rusu Sadovei, pictor, grafician şi profesor, am zis că această femeie nu ştie să se certe sau să vorbească tare. Să mi-o închipui râzând cu gura până la urechi, cu molarii dezveliţi, nici gând. Prezenţa consacratei artiste plastice din Suceava nu inspiră zgomot sau emfază, ci linişte şi „aeriseală”. Se îmbracă simplu, clasic şi nu-i atârnă la gât sau la urechi accesorii ce-ar recomanda-o ca vreo boemă a târgului.

Fizic, imaginea ei este ce a unei femei de o decenţă şi eleganţă native venite dintr-un interior în legătură directă cu inteligenţa şi cunoaşterea de sine. În mulţime o depistezi imediat însă, îţi odihneşti ochii asupra ei şi, dacă n-o cunoşti, te interesează să afli cine-i. Dacă o cunoşti, te dai aproape pentru că prezenţa ei transmite şi aura ei atrage.

Artista are 52 de ani şi este mama a două fiice, una căsătorită, la casa ei, cealaltă elevă în clasa a XI-a a Colegiului de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

Despre creaţiile cunoscutei şi respectatei pictoriţe sucevene nu voi face recomandări, pentru că plăcutul sau neplăcutul unei lucrări de artă sunt chestii subiective. Spun doar că, fie pe simezele unei expoziţii, fie pe peretele din casa unor prieteni, fie între paginile unei cărţi în care semnează grafica, pe mine creaţiile Cameliei Sadovei mă determină să mă opresc, să admir şi să cuget, apoi mă bucură. Culoarea şi lumina din ele mă umplu de frumos, iar forma, de visare.

„Cum devii artist?” o întreb copilăreşte.

„Păcatul nostru este că dăm definiţii pentru orice. Nu este uşor să defineşti un artist. S-a stabilit deja că este puţin talent şi foarte multă muncă. Trebuie să fii drastic cu tine, să te cenzurezi, dar de cele mai multe ori «artisticăria» asta este un fel de haină grea pe care ţi-o aşază lumea pe umeri, care te obligă să te porţi într-un anume fel, să-şi justifici alegerile. Dar poţi pica în păcatul supraestimării, să te faci ca păunul despre care am aflat că deşi este o pasăre extrem de frumoasă, care a influenţat moda barocului, este şi una slabă mintal. Până la urmă habar n-am, nu ştiu ce înseamnă să fii artist.

Meseria asta, de a vedea lucrurile într-un fel şi a simţi nevoia să le transmiţi altora, e ca un fel de posedare.

Obţii informaţii în şcoală, pentru că şcoala este extrem de importantă, studiul este important, iar copiilor mei le spun mereu asta. Puţini sunt cei care primesc de la Dumnezeu cunoaşterea artistică. Înveţi teorie, tomuri peste tomuri, dar aceste cunoaşteri trebuie antrenate. Apoi vine un moment asemănător cu picatul fisei. Îţi dai seama că o viaţa întreagă te-ai uitat la lucrul acela, că ai studiat ca un Sisif o hârtie şi încă una, şi încă una, dar deşi obiectul acela a stat în ochii tăi mereu, nu l-ai văzut cu adevărat. Dintr-o dată face «pac» şi ai revelaţia, înţelegi”, explică artista şi profesorul de artă al Colegiului „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

Boala

Îmi povesteşte că era musai ca drumul ei în viaţă să fie acesta pe care păşeşte acum, drumul creaţiei. Părinţii au văzut că fetiţa lor desena, i-au cultivat talentul, dar Camelia a intrat la Liceul „Ştefan cel Mare”, profilul chimie-biologie, încercând să-şi dea timp pentru toate. Tăcută, melancolică însă, a început să „bolească”. Tânjea.

Pictorul şi graficianul Mărioara Pruteanu, ale cărei lucrări au fermecat publicul român şi sucevean în anii ’70 şi începutul anilor ’80, a fost primul om „din pronia cerească”, spune Camelia Sadovei, care a dat girul pentru viitoarea direcţie de viaţă a copilei de atunci, pictura. Mătuşa ei, Aspazia Burduja, artistul român creator de tapiserie monumentală, a influenţat de asemenea drumul Cameliei, care în treapta a doua de liceu s-a mutat la Iaşi la Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă”. A luat examenul prima pe listă, apoi a muncit pe brânci să şteargă diferenţa faţă de colegi care studiau arta plastică din copilărie.

La a treia încercare a intrat la Universitatea Naţională de Arte „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa de pictură Vasile Grigore, cu una dintre cele trei cele mai mari medii. Fuseseră 300 de candidaţi şi intraseră doar şase.

A terminat facultatea în 1989, după 4 ani în care, spune ea, în atelierul unor maeştri, a învăţat să deseneze, să studieze cu adevărat, să-şi folosească liniştea şi concentrarea pentru ca talentul ei să poată ieşi la lumină.

 Marketingul în artă – promovarea unei valori adevărate sau cumpărarea unui nume

Camelia Rusu Sadovei a ieşit în ochii publicului de prin 1986, cu primele expoziţii studenţeşti, prima expoziţie personală în Suceava fiind în 1993. Au urmat altele, în judeţ, în ţară, în afara ţării, expoziţii care au dezvăluit-o publicului cum era, în anumite etape de viaţă, de trăiri. Ultima, cu o temă atipică faţă de ce arătase până atunci, a fost în mai anul acesta, „Periplu în timp”, iar în noiembrie, la Iaşi, va fi probabil următoarea, cu lucrări ce vor prezenta altfel Suceava noastră.

Ce-o fi însă în sufletul unui pictor la prima lui expoziţie când nu numai că expune, ci se şi expune pe sine cu tot ce are, îmi explică interlocutoarea mea:

„E curaj nebun. Este îngrozitor. Ai emoţii până la cer şi înapoi. Nu ştii cum vei fi primit, văzut, mai ales că la primele expoziţii nu ai un concept propriu, ci vii cu cele ce ţi-au fost inoculate în facultate. Abia mai încolo, după o perioadă, intervii şi tu în lucrările tale, după ce te-ai copt, ai încercat, ai învăţat, ai disperat, ai înţeles. Lucrările cu adevărat importante vin în timp. Ai emoţii la fiecare vernisaj, dar primul este cumplit”.

Consacrarea unui artist este atunci când vinde? Trebuie să nu mai fii pe lumea asta ca să ajungi preţios, în casele oamenilor?, mă interesează să aflu şi aflu că şi artiştii mănâncă, au facturi de plătit şi de trimis copii la şcoală, au de cumpărat pânze, vopsele, creioane, rame, deci da, au nevoie de bani, dar că nu este absolut necesar să mori pentru a devenit artist cu valoare.

„Sunt, în ateliere, opere absolut geniale, încă neachiziţionate. Poate artistul nu s-a promovat suficient, pentru că marketingul, şi în artă, a devenit foarte important. Nu ştiu însă cât din asta este promovarea unei valori adevărate sau cât este cumpărarea unui nume. Sunt pe piaţă şi artişti «pârâţi», care şi-au cumpărat cu succes un nume, care vând, dar există şi artişti care transmit în lucrările lor mesaje mai greu de perceput, mai subtile pentru publicul larg, care nu vând” crede pictoriţa Camelia Sadovei.

„Ieşitul în stradă cu arta este o exhibiţie”

Inevitabil, am discutat cu Camelia Sadovei şi despre cât de doritoare de artă mai este comunitatea din Suceava. „Complicat” a fost răspunsul ei în varianta scurtă.

A amintit de spaţiile generoase ale muzeelor din Suceava, dar ale căror uşi publicul le deschide greu, chiar dacă este vorba de 2, 3 lei taxă de vizitare. „Muzeul este o instituţie care trebuie susţinută de public pentru că este sipetul nostru cu valori. Dar, din păcate, în aceste săli nu poţi aduce orice fel de expoziţie; de aceea, tare ne-ar trebui în Suceava un muzeu de artă. Multe forme de artă au ieşit în stradă, precum muzica sau teatrul. Dar cu pictura nu se poate. La toată urma, ieşitul în stradă cu arta este o exhibiţie. Lucrurile preţioase trebuie aşezate pe catifelele lor”.

Artista a mărturisit că, asemeni altor colegi de breaslă, în lipsa unor săli adecvate, păstrează în atelier lucrări realizate în momentele ei de „înţelegere” supremă a lucrurilor. Se simte datoare să le păstreze fie că vor plăcea sau nu viitorimii. „Sunt mărturii ale modului cum văd eu lumea acum. Eu văd partea bună a lumii. Poate peste zece ani se va schimba tot” spune ea.

„Nu cred că există ruşine mai mare să ai îngăduinţa elevilor atunci când te prind că baţi câmpii în faţa lor”

Camelia Sadovei este profesor la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava chiar de când a terminat facultatea, la propunerea unuia dintre marii artişti ai Sucevei, Ion Carp Fluerici, directorul de atunci al şcolii. A educat şi scos în viaţă tineri care şi-au făcut din artă o profesie şi tineri care, educaţi şi prin artă, şi-au făcut viaţa mai frumoasă şi mai consistentă fie ca au ajuns medici, farmacişti, biologi, jurişti. În timp, mulţi se reîntorc la ea pentru a-i mărturisi asta, pentru ai da bineţe şi pentru a-i mulţumi că cele deschise de ea în mintea şi sufletul lor, în şcoală, i-au făcut să trăiască şi se bucure de viaţă mai frumos şi cu un plus de simţire.

„Am considerat mereu că am şi datoria de a-mi ajuta copiii să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat valoarea, partea noastră de moştenire, de patrimoniu şi cum trebuie s-o înţeleagă şi să o respecte” a spus ea.

În aceeaşi direcţie, o extremă realizare ca profesor este, după lungi ani de încercări şi schimbări de miniştri, acreditarea, anul trecut, în cadrul colegiului, a secţiei „Conservare, restaurare bunuri din patrimoniu cultural”, singura secţie de acest fel din ţară, gândită împreună cu conducerea şi personal din cadrul Muzeului Bucovinei. Una dintre fiicele ei este elevă în clasa a XI-a la această secţie. Este un atu mare pentru aceşti absolvenţi care vor intra la facultate având deja noţiuni importante de restaurare, cu şanse mari de a fi chemaţi pe şantiere chiar din anul I.

Despre copiii Sucevei care au trecut prin „mâinile” ei, Camelia Sadovei spune că au fost şi sunt extrem de talentaţi, doar că cei din ultimele promoţii sunt schimbaţi.

Cuvintele ei de mai jos ar putea figura foarte bine într-un manual de tehnică de predare, valabil pentru profesorii secolului 21.

„Sunt copii foarte talentaţi, inteligenţi, dar este tot mai greu să ajungi la sufletul şi inima lor. Trebuie să găseşti metode tot mai subtile, mai persuasive ca să reuşeşti asta. Când le «vinzi» ceva, trebuie să-ţi cunoşti foarte bine «marfa». Vremurile profesorului autocrat din faţa clasei au trecut. Generaţia noastră a învăţat pentru că «trebuia», că aşa spuneau mama, tata sau tovarăşa. Acum copilul vrea să afle de ce îi trebuie acea informaţie. Aşa că ai nevoie mereu de răspunsuri logice, coerente, satisfăcătoare pentru ei. Dacă vrei respect şi autoritate în faţa lor, trebuie să fii tot timpul atent cum te prezinţi, ce spui, cum spui, dar să-i respecţi şi pe ei, să le îngădui şi să-i dojeneşti cu un talent teribil de negociator.

Şi mai trebuie să ai o imagine clară a ceea ce predai, să fii pregătit. Simt instantaneu dacă nu ştii ceva şi nu cred că există ruşine mai mare să ai îngăduinţa elevilor atunci când te prind că baţi câmpii în faţa lor” este convingerea profesorului.

 „Rolul nostru este să creăm spaţii în care omul să facă o pauză, să se liniştească”

Pentru Camelia Rusu Sadovei anotimpurile trec foarte repede. Îmi mărturiseşte că timpul a devenit mai preţios şi nu vrea să mai piardă vremea pe prostii şi neadevăruri. În ce o priveşte, singura viaţă care contrează acum pentru ea trebuie petrecută în atelier sau cu familia. Criticii, publicul, colegii spun despre ea că şi-a schimbat stilul. Ea spune că a învăţat să facă linişte în sine şi în tablourile sale. Că acum vede mai bine păsările în copaci, trecerea norilor, aude mai clar bătaia vântului, lucruri, vietăţi şi stări la care nu demult era mai puţin atentă.

„În faţa şevaletului e mantra, yoga, rugăciunea, ce vreţi, este locul în care se creează o comunicare totală cu ceva superior faţă de care ne deschidem pentru a reda ce vedem în lumea asta. O simplă floare, de exemplu, este o provocare. Sunt acolo jocuri de lumină, transparenţe, translucidităţi, chestii extrem de rafinate pe care eu le-am văzut în urmă cu câţiva ani. Era un crin, un Amaryllis, care când a început să se deschidă, m-a uimit. Cum spuneam, mi-a picat fisa.

Floarea nu e doar a mea sau a lui Luchian, aşa că să nu ne ferim să pictăm flori, doar că ele trebuie să fie adevărate şi să comunice ceva. Georgia O’Keeffe a transformat florile în ceva atât de senzual, de adânc, de vibrant!

Se pictează orice pe lumea asta; unele lucrări, adevărate abominaţiuni. Este şi acesta un romantism extrem al unei anumite perioade, admit. Profesorul meu, domnul Vasile Grigore, spunea însă că menirea noastră nu este să arătăm răul, pentru că este destul rău în lume ca să-l mai aducem şi noi pe pânză. Rolul nostru este să vindecăm, să creăm spaţii în care omul să facă o pauză, să se liniştească. Este o lume minunată lângă noi, aşa că hai s-o vedem!”.

 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: