După demisia guvernului Iorga-Argetoianu, deşi regele a încercat o a doua tentativă de formare a unui guvern de „uniune naţională”, care ar fi urmat să fie condus tot de Nicolae Titulescu (diplomatul genial, care între timp fusese ales pentru a doua oară preşedinte al Societăţii Naţiunilor – vom reveni asupra problemelor internaţionale), după ce a eşuat şi în această alternativă, suveranul s-a văzut silit să-l cheme în fruntea unui guvern pe Alexandru Vaida-Voevod. Pe el, şi nu pe şeful PNŢ – fiindcă Iuliu Maniu demisionase la 22 iunie 1931 şi, lăsându-l înlocuitor pe Ion Mihalache, declarase o luptă înverşunată împotriva camarilei şi a regelui. Vaida-Voevod era mai maleabil, mai conciliant, mai tolerant. Carol ştia că Vaida-Voevod poate, şi chiar trebuia îndepărtat de Maniu, cum proceda şi cu Gh.Gh. Mironescu, iar partidul acestora era, practic, rupt în mai multe bucăţi cu ajutorul lui Mironescu, Vaida şi Mihalache – aşa cum a procedat şi cu PNL, din care s-au detaşat şi individualizat trei formaţiuni, uşor distincte, care se separau: un PNL condus de I.G. Duca (după decesul lui Vintilă Brătianu), un altul de Gh. Brătianu şi un al treilea de I. Th. Jean Florescu; tot aşa acţionase regele şi în cazul Partidului Poporului – uzurpat, la sugestia regelui, de Octavian Goga, care s-a autoproclamat preşedinte al Partidului Poporului la 12 martie 1932, iar apoi i-a furat o mare parte din membri şi a format Partidul Naţional Agrar şi l-a lăsat pe preşedintele partidului, Averescu, mai mult cu numele şi renumele căpătat şi cu gradul de mareşal cu care suveranul a crezut că l-a cumpărat definitiv, dar s-a înşelat. Proaspătul mareşal i s-a alăturat lui Iuliu Maniu, ca un înverşunat frondist, contra intenţiilor şi manevrelor lui Carol de a instaura un regim autoritar.
În această acţiune politică ruşinoasă, canceroasă, intrigantă şi dizolvantă a suveranului, dublată, combinată cu o infuzie ingenioasă de membri ai camarilei în fiecare guvern ce s-a format după ce s-a văzut înscăunat pe tronul ţării, a rezultat o continuă anormalitate şi instabilitate guvernamentală. Dovadă: Alexandru Vaida-Voevod a guvernat, în mai puţin de doi ani, de trei ori: l) 6 iunie – 10 august 1932; 2) 11 august – 18 noiembrie 1932 şi 3) între 14 ianuarie – l3 noiembrie 1933, după care naţional-ţărăniştii – cei care s-au făcut vinovaţi de a-l fi adus cu orice preţ pe tron – au fost eliminaţi şi Carol i-a preferat o vreme pe liberali.
Cele trei guverne conduse de Alexandru Vaida-Voevod ne interesează pentru că, prin ele, s-a încercat de către PNŢ scoaterea ţării din criză şi aplicarea programului cu care acest partid s-a prezentat la cârma ţării.
După ce în iulie 1932 – în condiţiile unor „alegeri mai violente şi mai sângeroase” decât cele criticate de Maniu şi Mihalache sub liberali – naţional-ţărăniştii au câştigat alegerile parlamentare, organizate, bineînţeles, de ei, la care au înregistrat, cu chiu cu vai, doar 40,30% din voturile date de un electorat răvăşit, înşelat, dezamăgit şi debusolat de ravagiile crizei, guvernele lui Vaida-Voevod s-au aruncat într-un „război înverşunat” spre a scoate ţara din criză. A contractat, în august 1932, un nou împrumut de 50 de milioane franci elveţieni şi a efectuat o bună parte din plata salariilor, soldelor militare şi pensiilor restante. A utilizat în acest scop şi unele monede scoase din uz, existente în depozite, care fuseseră tipărite cu chipul şi inscripţia lui „Mihai I Rege” din anii Regenţei. Şi fiindcă ţăranii erau cei mai mulţi şi mai nemulţumiţi, înglodaţi în datorii ipotecare şi plini de promisiunile unor legi anterioare, care se dovediseră înşelătoare, Vaida-Voevod are meritul de a se fi încumetat să ia taurul de coarne, spre a tăia, pe cât se putea, nodul gordian al datoriilor care apăsau ţărănimea. În acest scop, la iniţiativa unor miniştri democraţi precum Mihail Ghelmegeanu şi scriitorul Mihail Şerban (fălticenean şi subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor), naţional-ţărăniştii au adus în Parlament o lege prin care, în septembrie 1932, s-a redus cu 50 la sută impozitul agricol şi, în aceeaşi lună, cu 12% impozitul pe clădiri şi, de la 8 la 6%, impozitul pentru unele profesii, ca de pildă medici, ingineri, avocaţi etc. Adoptarea acestor legi – din puţinele care s-au luat în favoarea populaţiei – a generat intervenţia şi protestul experţilor şi consilierilor străini, care s-au plâns regelui că le sunt afectate interesele lor, prin reducerea încasărilor la buget şi întârzierea plăţii datoriilor externe. În octombrie 1932, guvernul a introdus şi prima lege cunoscută în România „asupra averii şi apărării onoarei” sau altfel spus asupra veniturilor ilicite, care trebuiau stopate şi impozitate corespunzător.
A urmat episodul scurt al guvernării lui Iuliu Maniu, care, între 30 octombrie 1932 – 13 ianuarie 1933, nu numai că nu reuşea s-o înlăture pe Elena Lupescu din ţară, iar suveranul să-şi refacă familia normală cu principesa Elena, mama lui Mihai, dar şeful partidului, Maniu, ieşea el însuşi din viaţa politică înfrânt, în vreme ce suveranul îi menţinea pe oamenii din camarila sa, Constantin Dumitrescu şi Gabriel Marinescu, în posturile cheie, la Jandarmerie şi Poliţie. Elena Lupescu intervenea la începutul lunii ianuarie şi cerea să fie arestat Grigore Forţu – care înfiinţase şi conducea Blocul Cetăţenesc pentru Mântuirea Patriei, care sprijinea lupta în favoarea apărării şi aplicării Constituţiei şi a regimului democrat; şi chiar dacă, sub presiunea opiniei publice, Forţu era eliberat, de ochii lumii, în sânul Partidului Naţional Ţărănesc se producea, cu amestecul direct al camarilei, o nouă spărtură, sub influenţa exercitată de Nae Ionescu şi publicaţia sa „Cuvântul”, încât la sugestia regelui apărea un nou partid, care s-a numit Ţărănesc Radical, sub Grigore Iunian, care se împotrivea legilor adoptate de Vaida-Voevod în favoarea ţăranilor şi, totodată, devenea un duşman înverşunat al lui Maniu, ce se remarca în fruntea celor care apărau Constituţia şi democraţia. Acest fapt însemna un nou triumf al regelui Carol al II-lea de a fărâmiţa clasa politică, de a amplifica luptele între partide şi între fracţiunile lor interne, spre a putea compromite sistemul existent, a înlătura democraţia şi instaura regimul autoritar mult râvnit de dânsul.
În ultima sa guvernare naţional-ţărănistă, Vaida-Voevod s-a văzut strâmtorat, încorsetat, obligat să încerce în politica internă să continue lupta pentru diminuarea crizei – prin câteva legi, cum au fost îndeosebi cele din aprilie 1933, referitoare la unificarea asigurărilor sociale, o nouă lege a conversiunii datoriilor agrare, dar şi urbane, legea unificării contribuţiilor directe şi legea înfiinţării impozitului pe venitul global. Agravarea în continuare a efectelor crizei a obligat, însă, şi guvernul Vaida-Voevod ca din 15 august 1933 să suspende plata cuponului fixat de experţii străini pentru rambursarea împrumuturilor contractate de stat în anii anteriori şi, totodată, să introducă cea de-a treia şi ultima curbă de sacrificiu, reducând salariile cu 10-12 la sută.
Pe de altă parte, odată cu introducerea celei de-a treia curbe de sacrificiu, guvernul a reintrodus starea de asediu, cenzura, intervenţia cu forţele militare ale poliţiei, jandarmeriei şi armatei împotriva unor manifestări ample ale celor nemulţumiţi.
La 28 ianuarie 1933, la Geneva, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor (unde Nicolae Titulescu fusese ales preşedinte al acestui înalt forum al păcii, în 1930 şi 1931, consecutiv, cinste neacordată niciunui alt diplomat al epocii), bancherii statelor care au acordat împrumuturi României şi-au întrunit experţii financiari, care au elaborat Planul de la Geneva, care propunea restaurarea economică şi financiară a ţării, efectuarea unor reduceri de salariaţi, impunerea unor taxe şi impozite, reluarea plăţii datoriilor externe suspendate la 15 august. Contra prevederilor încorporate în acest plan, în ţară au început manifestări ample ale salariaţilor din principalele sectoare de activitate, între care cele ale ceferiştilor, care paralizau transporturile ţării, şi ale petroliştilor, în condiţiile în care petrolul avea o pondere tot mai însemnată la export şi putea salva România de datoriile externe, chiar dacă ţara era silită să-l vândă sub preţul pieţei spre a scăpa de datoriile contractate.
Corpurile legiuitoare, Camera Deputaţilor şi Senatul, au criticat şi refuzat să depună la timp instrumentele de ratificare a Planului de la Geneva, în condiţiile intensificării şi amplificării grevelor ceferiştilor şi petroliştilor, din ianuarie-februarie 1933.
A fost un moment critic şi plin de învăţăminte. Politica „porţilor deschise” a naţional-ţărăniştilor se dovedea total falimentară, iar suveranul avea înţelepciunea să-i recheme la conducere pe liberali, care-i fuseseră cei mai înverşunaţi duşmani.
Comentarii