Convorbirea dintre cei doi oameni de cultură continuă, vizând evenimentele de după Primul Război Mondial, o perioadă deosebit de tulbure pentru Bucovina. Poetul V. Tărâţeanu reaminteşte că, prin efectul colonizării teritoriului cu ucraineni, aceştia au încercat să profite de situaţie şi să includă Bucovina în Republica Populară Vest-Ucraineană, proclamată la Lvov, republică ce revendica „şi partea de nord a Bucovinei, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret”. Mai mult de atât, folosindu-se de situaţia Imperiului Austro-Ungar în destrămare, ucrainenii au mobilizat soldaţi dezertori din armata imperiului şi au declanşat „o adevărată teroare asupra locuitorilor din oraşul Cernăuţi, îngrozindu-i prin comiterea de jafuri şi atrocităţi”. În asemenea condiţii insuportabile pentru români, Iancu Flondor a cerut ajutor armat, generalul Iacob Zadik, comandantul diviziei a 8-a, intrând pe 9 noiembrie 1918 în Bucovina, pentru ca peste puţină vreme Congresul General al Bucovinei să hotărască „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Din păcate, n-a fost să fie „pe vecie”, pentru că rechinii istoriei au vrut altfel, răstignind din nou Bucovina în 1940, realitate surprinsă de Dragoş Vitencu sub formă poetică: Bucovină, Bucovină,/ cruce ruptă-n două,/ peste trupul tău se-nclină/ răstignire nouă.// Oamenii privesc la oameni/ cu căluş sub limbă;/ tu cu tine nu mai sameni,/ feţele se schimbă…
De acord cu afirmaţia de mare forţă istorică a celor doi – E. Condrei şi V. Tărâţeanu – „pământul prin martiri respiră”, căci pământul sfânt al Bucovinei a fost martirizat fie prin folosirea lătrătoarelor mitraliere (Lunca Herţei, 7 febr. 1941, pădurea Varniţa de lângă Fântâna Albă, 1 apr. 1941), fie prin deportarea aşa-ziselor „elemente duşmănoase”. Povesteşte poetul-academician: „Cum să uiţi de zecile de mii de români care, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, au fost scoşi din casele lor fără haine şi merinde, tineri, bătrâni, copii, au fost încărcaţi în vagoane de vite şi deportaţi în Siberia (…)?”, acesta fiind doar începutul calvarului, „alte zeci de mii de români nordbucovineni şi nordbasarabeni” fiind „deportaţi din satele noastre în anii de după război, 1944, 1946, 1947, 1949, 1952 şi în alţi ani, sub pretextul «purificării» Republicii Ucrainene de «elemente antisovietice», de «duşmanii poporului», de «chiaburi» (…)”. Şi, iată, din nou o mărturie poetică a suferinţei, spre neuitare, a lui Vasile Bâcu: În pădurea deasă nu se văd morminte,/ Căci pădurea toată s-a făcut mormânt./ Brazii stau de veghe ca icoane sfinte,/ Pentru rugăciune nu găsesc cuvânt. (…)// La Fântâna Albă, albi sunt doar bătrânii,/ Restul totu-i negru – şi pământ şi cer./ Neagră e şi roua şi culoarea pâinii./ Cad din cer amare lacrimi de-adevăr…
Şi încă un exemplu din amărăciunea şi revolta lui Grigore Bostan: Ai pornit, Ioane, pe colnice/ horele şi graiul să-ţi aduni?/ Te-au ajuns cartuşe venetice/ pân-la os şi sânge de străbuni…// La Fântâna Albă şi uscată/ Şuieră prin stratul de mohor/ Şarpele cu sârma cea ghimpată,/Ce desparte tată de fecior.
- Tărâţeanu, cunoscând bine starea morală a românilor din nordul îngheţat al Bucovinei, deplânge, într-unul din răspunsuri, faptul că, pe lângă viciile lăsate cândva de osmanlâi („viclenia, minciuna, lăcomia”), au răsărit altele de sub pulpana noilor stăpâni, cum ar „furtul, beţia, calomnia, indiferenţa faţă de toposul nostru, faţă de pământul strămoşilor, de rădăcinile noastre, şi, culmea!, mancurtizarea” (se zbat oare în mormânt bătrânul Hurmuzachi, feciorii lui şi atâţia alţi patrioţi bucovineni?), la care se adaugă corigenţa frecventă la limba română şi, de ce nu?, dezbinarea, de care profită alţii din plin.
Dincolo de aceste consideraţii, aflăm de la V. Tărâţeanu că Eminescu e prezent aici mai mult ca oricând, polarizând energiile încă vii ale românilor, unul din exemple fiind şi cel al lui Ilie T. Zegrea: Stau Carpaţii-n zări de veşnicie/ Lângă neamul meu, păzit de grai,/ Sufletul în noi să reînvie/ Ca în versul Domnului Mihai.
Cartea aceasta, străbătută de un veritabil fior patriotic, e şi o culegere de poezie sub titlul Ofrandă bucovineană la picioarele Poetului, în ultimele două secţiuni regăsindu-se bibliografia academicianului V. Tărâţeanu, cu „referinţe critice” privind opera sa şi o bogată Iconografie cernăuţeană. Din partea noastră, o ultimă remarcă: întrebările Elenei Condrei, inteligente şi provocatoare, îi dau posibilitate îndrăgitului V. Tărâţeanu să răspundă fără grabă, oferind cititorului informaţii valoroase, prezentate cu o sinceritate remarcabilă.
Comentarii