Ediţia 2017 a „iarmarocului anual de Fălticeni” a debutat cu o surpriză din cele mai plăcute. Doctorul de la Galaţi Vasile V. Popa a revenit în urbea natală cu două cărţi, una aparţinând tatălui, profesorul de excepţie V. Gh. Popa (Postume) şi cealaltă, sub semnătură proprie, intitulată Clanţa (Fundaţia Culturală „Antares”, Galaţi, 2016), o metaforă de toată frumuseţea. E un volum de proză, mai lungă sau mai scurtă, fără ca vreuna din captivantele povestiri să se fi învrednicit cu titlul deja pomenit, ceea ce are darul de a-i provoca lectorului un soi de brainstorming, în vederea decelării semnificaţiilor.
Îmi vine a crede că sensul substantivului de care trebuie să ţinem seamă e cel de „încuietoare”, împărţind o lume de sub un permanent control, într-un „exterior”, aflat sub continua presiune a insecurităţii, şi un „interior”, cel al familiei, unde omul se simte cât de cât protejat şi unde are posibilitatea, uneori minimă, să se relaxeze după orele de muncă extenuantă. E posibil ca titlul să se refere şi la „clonţoşii” puterii, cei ce nu înţelegeau să admită că zicerile lor n-ar fi încărcate cu tot atâtea axiome, dreptatea fiind, în exclusivitate, apanajul acestora. „Pumnul şi palma” funcţionau cu succes, la propriu, mai ales dincolo de „clanţa” securităţii, în vreme ce, la figurat, puteai să ai surpriza extrem de neplăcută să te întâlneşti cu acestea dincolo de propria „clanţă”. Într-o societate în care serviciile secrete, dublate de turnători aflaţi la tot pasul, ba chiar şi în familie, funcţionau la parametrii maximi, distanţa dintre cele două „clanţe” avea tendinţa să se micşoreze până la… suprapunerea lor, poartă larg deschisă în iadul puşcăriilor hulpave, (pre)gătite să macine elita din toate domeniile. Aşadar, sugestia autorului e de o superlativă gravitate, ţintind un adevăr ce nu trebuie uitat: comunism înseamnă, pe lângă altele, „clanţa” vorbirii redusă la şoaptă, după ce s-a închis altă „clanţă”, cea care face posibilă comunicarea cu exteriorul, unde noţiunea de prietenie poate căpăta oricând valenţe distructive pentru persoana sinceră şi credulă.
Cartea lui Vasile V. Popa ilustrează, cu asupra de măsură şi cu o infinită tristeţe, acest adevăr. Exmatriculat din facultate din cauza arestării tatălui pentru o vină imaginară, tânărul se dovedeşte de o uluitoare tenacitate în vederea reînmatriculării, ajungând în audienţă la primul tovarăş pe ţară, e vorba de Gheorghiu Dej, consemnând următorul schimb de replici:
– Taică-tu a luptat împotriva noastră şi tu vii la mine să te ajut?
– Tatăl meu n-a luptat niciodată contra partidului.
Nişte proze reiau scenariul sadovenian din Hanu Ancuţei, povestea ocupând locul central într-un restaurant unde la o masă se adună, periodic, câţiva medici pensionari pentru a-şi depăna amintirile, rolul Ancuţei de altădată fiind jucat de chelnerul Anghel. Istorisirile, având în vedere că vin dintr-o (i)epocă în care persoana e adusă la stadiul de individ (nu e cumva aici rădăcina atomizării?) supus unui permanent control, introduc cititorul într-o atmosferă halucinantă, având gustul unei pilule dintre cele mai amare, fără să aibă virtuţi vindecătoare. Un numismat achiziţionează un ducat austriac datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi este reclamat la gradele superioare chiar de fratele mamei sale. Cel în cauză, fiind membru al Societăţii Numismatice din România, este lăsat să plece din sediul unde a fost chemat pentru anchetă (aici ţepenele clanţe erau împletite cu sinistrele zăvoare) trist şi minunându-mă până unde poate ajunge ticăloşia omenească. De unde se vede că şi un sistem, prin bubuiala iniţială şi la vedere a tunurilor, a creat şi s-a folosit, pentru perpetuare, de monştri.
O povestire, cum e Moartea lui Moş Gheorghe – ţăranul prin excelenţă – ne introduce direct în infern: Spre primăvara lui ’47 au început oamenii să moară de foame. Să „crape” de foame. Cădeau la pat, făceau edeme uriaşe, în special la picioare. După un timp, le crăpa pielea care zămuia. La puţină vreme, se stingeau. Se spunea, se bănuia că se ajunsese la canibalism, aşa cum se-ntâmplase în anii ’30 în Ucraina sau, mai devreme, în Rusia. Apoi, s-au văzut oameni înhămaţi la arat. Bărbatul în locul calului, femeia la coarnele plugului. Pământul nu era lăsat de izbelişte, pentru că între om şi glie înflorise o relaţie de frăţietate şi chiar mai mult de atât şi nu începea nimeni lucrul, veacuri întregi, decât după rugăciune şi stropire cu agheasmă, sentimentul dominant în această coexistenţă fiind evlavia. În asemenea condiţii, la porunca partidului, s-a trecut la transformarea proprietarului în proletar şi sclav şi la distrugerea cu maximă brutalitate a simţământului de comuniune cu pământul-mumă. La Vasile V. Popa, atitudinea lui Gheorghe este dusă până la ultimele ei consecinţe. Refuză categoric să-şi înstrăineze ogoarele, cunoaşte ororile coloniei de exterminare de la Salcia (Orice încetinire a ritmului de muncă, ce ar fi putut afecta realizarea normei, era pedepsită pe loc de brigadierii deţinuţi: cu druguri de fier, cu lopata, cu cazmaua, cu bâta, cu cravaşa, cu pumnii, cu picioarele, iar metodele nu se opreau aici: …mai erau şi altfel pedepsiţi. Vara erau dezbrăcaţi la pielea goală, legaţi ca să nu poată face nicio mişcare şi lăsaţi în aer liber, pradă miilor de ţânţari), reuşeşte să-şi menţină familia pe linia de plutire, însă, bătrân fiind, refuză, cu aceeaşi obstinaţie, să împartă pământul la copii chiar şi după momentul decembrist ’89, sfârşind tragic, aşa cum i-a fost viaţa.
Cartea ne invită şi în lumea medicală, binecunoscută autorului, unde, pe lângă profesionalism, pasiune, dăruire şi chiar jertfă (Vă închipuiţi ce simte un chirurg când îi moare un pacient pentru care a luptat şi pentru care a sperat şi, în fine, pentru care s-a rugat?), îşi fac loc invidia, răutatea, delaţiunea şi chiar ura, concluzia fiind că de multe ori medicus medici lupissimus est. S-a adăugat, din păcate, în perioada actuală, debandada din sistem şi retribuţia mizerabilă a medicilor (ca şi a profesorilor!), ceea ce a provocat o uriaşă hemoragie, doctorii luându-şi lumea-n cap în căutarea unor condiţii de secol XXI şi a unei atitudini corecte din partea societăţii. În această privinţă, autorul însuşi a avut o nefericită experienţă, fiind internat o vreme la Fundeni: Doctori suprasolicitaţi şi asistente în număr insuficient, consecinţă a imbecilei, criminalei hotărâri guvernamentale: „La şapte plecaţi, un angajat”. Noaptea, la cei peste treizeci de bolnavi, din care douăzeci şi unu cu perfuzii montate, o singură asistentă.
Se poate repeta (a câta oară şi cu ce ecou?) ca la noi, nicăieri în altă parte, iar lui Vasile V. Popa, ca om al cetăţii, îi e imposibil să se împace cu o asemenea stare de lucruri şi, văzând că, din cauza iresponsabilităţii politice („Cum nu vii tu, Ţepeş doamne…?”), boala s-a cronicizat, trăieşte o adevărată dramă împărtăşită prin texte aflate la graniţa dintre realitate şi ficţiune.
Comentarii