Când se certa cu Iuliu Maniu şi-i refuza propunerile, regele îi păstra încă pe naţional-ţărănişti la guvern şi îl chema pe Gh. Gh. Mironescu, omul sub care s-a încoronat. Aşa a procedat şi la 10 octombrie 1930. Doar că de fiecare dată introducea în guvern şi oameni ai camarilei sale, spre a-l putea manevra pe rege cum dorea.
Astfel că, de-ndată ce-a preluat conducerea celei de-a doua guvernări între 10 octombrie – 4 aprilie 1931, Gh.Gh. Mironescu a adoptat primele măsuri împotriva crizei. A desfiinţat cumulul şi circa jumătate din departamentele de stat. A dat o lege contra cametei. Dar a lansat şi cea dintâi reducere de salarii pentru toţi funcţionarii, cu 10-15 la sută lunar, ceea ce a însemnat prima curbă de sacrificiu. Din cauza lipsei de monetar a contractat un nou împrumut extern, de 1,325 de milioane franci francezi, şi a angajat încă două contracte cu firme suedeze şi luxemburgheze pentru construcţia unor şosele naţionale. Conform promisiunilor iniţiale, Carol al II-lea ar fi urmat să se încoroneze imediat la Alba Iulia, ca şi tatăl său, dar, din cauza nemulţumirilor provocate de criză, regele însuşi a renunţat şi a anunţat că ceremonia s-a amânat.
Forţele de dreapta, în frunte cu legionarii, i-au înaintat suveranului un memoriu prin care l-au îndemnat să instaureze un regim autoritar, să desfiinţeze partidele politice şi să renunţe la sistemul parlamentar. Guvernul, la îndemnul lui Maniu, a ripostat şi a desfiinţat Liga Apărării Naţional Creştine şi detaşamentele ei înarmate, Garda de Fier, la 2 ianuarie 1931.
Pe plan extern, guvernul a consolidat alianţa româno-polonă pe baza asistenţei mutuale, din 1926, semnând un nou Tratat cu Polonia şi a încheiat şi Acordul de la Haga, privitor la procesul optanţilor.
Cum între primul ministru şi omul de încredere al regelui, Mihail Manoilescu, s-au iscat unele disensiuni – acesta era şi ministru al industriei şi comerţului –, regele l-a îndemnat să demisioneze, ceea ce a determinat căderea întregului guvern, şi, ca urmare, Carol al II-lea s-a hotărât să-şi pună planul lui mai vechi în practică, acela de-a forma un guvern peste partide, de „uniune naţională”, cu miniştri selectaţi şi dictaţi de el. În acest scop, l-a chemat, de la Londra, pe Nicolae Titulescu – ministru acreditat pe lângă Marea Britanie şi reprezentant permanent la Societatea Naţiunilor, care în toamna anului 1930 tocmai fusese ales preşedinte al forumului păcii de la Geneva şi se bucura de un mare prestigiu printre diplomaţii vremii. Regele l-a însărcinat să formeze el un nou cabinet. Dar toate încercările marelui diplomat – întâlniri, convorbiri cu şefii de partide şi lideri ai acestora – au eşuat. Toţi cei chestionaţi voiau să se respecte prevederile Constituţiei şi să se continue alegerile tradiţionale.
Carol al II-lea i-a convocat atunci, la 14 aprilie 1931, pe şefii partidelor politice şi le-a declarat că el vrea „să strângă într-un singur mănunchi forţele vii ale naţiunii, într-un guvern de uniune naţională”, pe care l-a visat de când s-a urcat „pe tronul glorioşilor Carol I şi Ferdinand”. Cei prezenţi l-au ascultat şi refuzat prin tăcere. Un singur om, savantul Nicolae Iorga, şeful Partidului Naţionalist Democrat – care până atunci nu s-a prea bucurat de atenţia de-a fi chemat la conducerea ţării –, s-a ridicat şi a spus că el „se va supune” cuvântului propus de suveran şi, ca urmare, regele i-a încredinţat sarcina de-a fi prim-ministru şi i-a înmânat o listă cu cei ce trebuiau convocaţi şi anunţaţi.
Era un lucru cu totul nou. Niciodată în trecut, de când s-a format noul stat unitar român, de la Cuza încoace, nu s-a întâmplat aşa ceva. S-a respectat principiul democrat de-a fi desemnat şef de guvern liderul al cărui partid a câştigat alegerile. Aşa prevedea legea fundamentală a ţării.
Acelaşi cronicar şi martor ocular, Argetoianu, relatează că Iorga s-a bucurat ca un copil, a alergat în dreapta şi în stânga, i-a anunţat pe ce înscrişi pe lista regelui, pe unii i-a „rechiziţionat chiar cu poliţia” şi într-o jumătate de oră „guvernul” era adunat şi a jurat că nu va face decât „binele ţării şi voinţa Maiestăţii Sale Regale”.
Noul guvern avea o compoziţie eterogenă. N-avea niciun program. Era lipsit de unitate. Cuprindea membri marcanţi ai camarilei regale – precum Mihail Manoilescu şi Ion Pangal, omul de casă şi de încredere al Elenei Lupescu. Dar conţinea şi personalităţi de mare prestigiu, ca Iorga, dr. I. Cantacuzino, dr. Iuliu Haţieganu, Constantin Hamangiu, G. Ionescu-Siseşti, istoricul Ştefan Meteş etc.
Preluând puterea, Iorga i-a vizitat pe toţi şefii de partide şi le-a înmânat câte-o scrisoare, prin care i-a rugat „să conlucreze”. Aceştia au adoptat însă o atitudine pasivă. Cum avea nevoie de un parlament care să analizeze şi să voteze legile propuse – regele a şi fixat data alegerilor pe 1-6 iunie 1931 pentru Camera Deputaţilor şi Senat. Numitul ministru de interne, Argetoianu, care a preluat şi finanţele, s-a făcut luntre şi punte spre a selecta şi câştiga partizani favorabili. A numit noi prefecţi. A întocmit liste de candidaţi şi a pregătit asociaţii şi înţelegeri cu viitorii votanţi. A juruit liberalilor lui I.G. Duca (devenit noul şef al partidului după decesul lui Vintilă Brătianu), 80 de deputaţi în Cameră şi 20 de locuri în Senat şi, prin pertractări şi aranjări, prin mituiri şi ticluiri a reuşit să câştige 47,49 la sută din voturi, iar cu prima electorală a obţinut şi majoritate parlamentară. Opoziţia, în frunte cu Maniu şi Mihalache, a reînceput acuzaţiile de „ilegalitate şi neconstituţionalitate”, dar, ca şi în trecut, ei au rostit şi tot ei au auzit, nu şi cine ar fi trebuit.
Comentarii