Despre prima mea carte

Mama lui Trudi mi-a dat prima mea carte. De fapt, cu greu puteai să-i spui „carte”, din câte îmi amintesc, cele câteva pagini, nu mai mari decât o palmă, nu mai aveau coperte şi erau îngălbenite de vreme. Scrisul era însă foarte vizibil, cu litere mari, uşor de citit pentru un copil ce abia desluşea slovele, iar desenele, doamne, ce frumoase erau desenele, chiar dacă nu erau colorate.

„Cei doi arici, Ghimpişor şi Ghimpici” se numea cărticica şi îmi amintesc cu câtă bucurie am răsfoit-o prima oară, când mi-a dat-o, de pe geamul întredeschis, mama fetei ce se deplasa, la acea vreme, în cărucior. Era o doamnă mititică, ce îşi îngrijea cu dragoste fiica, pe care o scotea des la plimbare şi care ne mai alunga uneori pe noi, copiii, când făceam gălăgie sub geamurile fiicei ei suferinde. Plecată în pădure după mâncare, Ghimpina le dădea de grijă celor doi pui, Ghimpişor şi Ghimpici, ca nu cumva să părăsească culcuşul pentru că dumneaei, coana vulpe, atâta aştepta. Cei doi neascultători au făcut exact pe dos şi, de aici, peripeţii şi inimi speriate tresărind la orice zgomot, de frica roşcatei. Povestea se sfârşeşte cu bine, ca majoritatea poveştilor, cei doi fiind găsiţi de mama îngrijorată ce-a cutreierat pădurea în toiul nopţii să-i găsească. O stare de bine punea stăpânire pe mine, imaginându-mi-i dormind liniştiţi, ocrotiţi de mama lor.

De atunci, am decretat că aricii ce străbăteau, seara, spaţiul verde dintre blocuri erau neamuri cu Ghimpişor şi Ghimpici şi că Ghimpina le-a fost o rudă îndepărtată. Întotdeauna, privindu-i, de-a lungul timpului, cum alergau repede, repede prin iarbă, gândul mă ducea către mama lui Trudi. Pe care, peste timp, am văzut-o, cu bucurie, plimbându-se pe picioarele sale alături de mama sa, care se făcea tot mai mărunţică, păstrându-şi, însă, ochii luminoşi. Şi pe care mărturisesc ca am plâns-o când mi-a ajuns la ureche vestea că a plecat dintre noi.

Aseară, un arici mai apatic, pe care l-am bănuit că nu e în apele lui, a stat ca eu, om fără minte, să-i fixez în ochi bliţul telefonului direct în ochii ca mărgelele. Dimineaţă l-am descoperit fără viaţă, zdrobit de-o maşină. Probabil încercase să treacă strada şi nu fusese suficient de rapid. Mi-am dus lacrimile departe, pe drum, nu înainte de a-i trimite un gând, cum fac întotdeauna când întâlnesc un arici, mamei lui Trudi, cea care mi-a dat prima mea carte.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: