S-ar putea spune, fără riscul vreunei acuze de exagerare, că scriitorul udeştean Mircea Motrici (ziarist, poet, memorialist, prozator, editor) s-a născut „cu microfonul în mână”, aşa cum îl arată de altfel şi numeroase imagini fotografice care-l surprind „în exerciţiul funcţiunii”. Asta, ca să nu mai vorbim aici şi de cărţile care-i poartă semnătura, reunind eşantioane din producţia sa de gen, apărute până acum ori stând gata să (mai) apară, graţie grijii consecvente, purtate fără oboseală de admirabila sa soţie Rozalia, care visează să vadă efortul creator al regretatului şi vrednicului ei soţ transferat integral în slovă tipărită. Cartea de faţă este, evident, o dovadă convingătoare în acest sens şi, categoric, se cere continuată până la capăt.
Sunt adunate aici, extrase prin tenacitatea insistentă a harnicei şi priceputei Rozalia Motrici, texte a numeroase şi semnificative (cele mai multe) reportaje pasibile de clasificat într-o structurare tematică adecvată, precum cea la care ne-am oprit noi, sperând că însuşi autorul (de ale cărui opţiuni ideatice n-am fost chiar de tot străin şi indiferent de vreme ce uneori, împărtăşindu-mi-le, îmi cerea – considerându-mă un „fiu adoptiv” al satului său natal – părerea: „Ei, ce ziceţi, domn profesor? Aşa-i că subscrieţi?!”) nu ar avea motive să o respingă de plano. Ceea ce pot spune acum, la atâţia ani după trecerea sa grăbită la cele veşnice, este faptul că pe Mircea Motrici, strănepot în descendenţă maternă al scriitorului Eusebiu Camilar, îl preocupa nu numai adevărul faptelor relatate, dar şi (într-o manieră purtând un indicibil impuls împrumutat parcă de la Geo Bogza, pe care nu întâmplător el a ţinut şi a izbutit să-l întâlnească) corectitudinea şi frumuseţea straielor potrivite în care le îmbrăca înainte de a le da drumul în lume, indiferent pe ce fel de canale, scrise sau vorbite.
În ceea ce priveşte selecţia, este de făcut cel puţin următoarea precizare: întrucât autorul nu mai poate avea şansa de a-şi exprima vreo preferinţă, am considerat, împreună cu soţia sa, singura moştenitoare, de fapt, a lui Mircea Motrici, că este oportun să recuperăm tot sau cât mai mult posibil din ceea ce el a lăsat, într-o structurare coerentă, imprimat pe memoria benzii de magnetofon sau a filelor de ziar cărora mesajele le-au fost încredinţate de autor. Altminteri, Mircea Motrici, uşor calofil în felul său, putem fi siguri că ar fi manifestat o exigenţă ale cărei coordonate se înţelege că noi nici nu le putem bănui cu exactitate, dar intuim că nu ar fi renunţat sub nicio formă la scrupulozitatea de rigoare proprie unor astfel de situaţii; oricum, nu orice „notă prizărită” strecurată în cine ştie ce „pagină neroadă” (cum se mai întâmplă măcar din când în când, prin publicistica noastră curentă) ar fi izbutit să treacă prin sitele sale selectivistice pentru a înălţa cât mai sus ţara de mai sus de sus.
În legătură cu realităţile care au intrat în raza de incidenţă a reporterului, trebuie spus că Mircea Motrici avea, dincolo de spontaneitatea proprie unui bun meseriaş, de simţul datoriei de a se informa cât mai minuţios, un fler în absenţa căruia nu o dată întreprinderea reportericească se poate solda cu o ratare mai mult sau mai puţin dureroasă. Iată, de pildă, în această carte, o primă secţiune are ca obiect de referinţă un eveniment cardinal din existenţa perenă a neamului românesc: momentul când s-a aniversat Un secol din veşnicia Luceafărului (15 iunie 1989). Ei bine, reporterul a considerat că este musai de datoria lui să se afle la faţa locului (cum se zice), adică la Botoşani şi în împrejurimi, spre a lua şi a transmite pulsul fierbinte al evenimentului de la cât mulţi dintre participanţii la manifestări, o sută dintre ei fiind traducători ai liricii eminesciene de pe toate meridianele lumii. Opiniile „pescuite” din valurile tumultuoase ale derulării manifestărilor de atunci ni se par şi astăzi, cele mai multe dintre ele, proaspete, relevante şi semnificative, ceea ce spune destul de multe despre prezenţa de spirit remarcabilă a reporterului în acele momente astrale pentru viaţa spirituală a poporului nostru. La această performanţă contribuie, desigur, nu numai anvergura culturală a preopinenţilor, încărcătura conotativă (provocată) a răspunsurilor, dar şi acel suflu emoţional din sufletul reporterului care-i contaminează şi pe beneficiarii direcţi ai momentului ca şi pe cei de mai târziu, datorită în primul rând, considerăm noi, sincerităţii sentimentelor care-l animă pe reporter ca şi pe cei intervievaţi. Remarca este, desigur, valabilă, chiar dacă în proporţii diferite, şi pentru celelalte capitole ale cărţii, care privesc prezenţa mai totdeauna inspirată a reporterului printre scriitori, oameni de cultură şi artă din spaţiul românesc sau chiar din îndepărtatul Orient (China şi Japonia, bunăoară).
Cum se poate cu uşurinţă constata de către oricine, acest volum de reportaje, mizând, îndeosebi, pe valenţele dialogului – aceasta şi în virtutea naturii lucrului în sine –, vizează cu precădere viaţa spirituală din nordul Moldovei contemporane şi, mai ales, de odinioară, cu repere purtând amprenta inconfundabilă a veşniciei sau a perenităţii durative: Suceava, Botoşani, Putna, Probota, Cernăuţi, Chişinău şi încă atâtea altele, cu personalităţi de alonje spirituale fireşte că diferite – în fruntea lor situându-se, dacă mai este nevoie să subliniem acest lucru, Mihai Eminescu – dar toate de natură să stârnească măcar interesul dacă nu aprecierea admirativă a receptorilor, ceea ce dă, din capul locului, o notă remarcabilă şi celui care a năzuit şi a izbutit performanţa unei producţii publicistice de negăsit chiar pe toate drumurile, menită, altfel zis, să atragă atenţia pentru mai multă vreme. Cu alte cuvinte, scoţând „produsul” publicistic din zona fatală a perisabilului (imediat), ceea ce la Mircea Motrici reprezintă o tendinţă lăudabilă, nu contează dacă numai instinctuală sau şi programatică. Ce mai, omul avea stofă de reporter adevărat şi dovedea respect pentru mesajul lansat (preponderent în eter), care trebuia, obligatoriu, să poarte şi pecetea personalităţii sale. Faptul că spectrul izbânzii i se afla mai totdeauna în faţă, ceea ce nu ţine de simpla întâmplare, îi dădea dreptul, chiar dacă neagreat de unii colegi (suceveni), de a purta, cu o îndreptăţită (şi ponderată) ostentaţie, mândria de a fi reporter.
Comentarii