Zile şi nopţi

În acest an, dincolo de Ziua Europei, parcă s-a vorbit ceva mai mult şi de Ziua Independenţei; poate fiindcă a fost şi aceasta din urmă (că parcă a rămas mai la urmă…) cumva rotundă – iată c-au trecut 140 de ani de atunci. Când ministrul de Externe M. Kogălniceanu declara în plenul reunit în sesiune extraordinară al Camerei Deputaţilor că „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… suntem o naţiune liberă şi independentă”. A fost aceea o declaraţie îndrăzneaţă, băţoasă, şi azi memorabilă, întru susţinerea şi concretizarea căreia nu doar guvernul de atunci – care s-a angajat, prin vocea aceluiaşi, să facă „tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră ca stat independent să fie recunoscută de Europa” – a trebuit să lupte cu armele sale, politice şi diplomatice, ci şi ţara însăşi, atâta câtă era, plus însemnată numeric românime de dincolo de Carpaţi, poate că în noaptea memoriei noastre rătăcindu-se informaţia că pentru asta s-au jertfit peste 4000 de români şi au pătimit alte mii de răniţi, plus familiile lor, ale tuturora. Desigur, când astăzi de vorbeşte despre „independenţă”, conceptul nu este identic cu cel de atunci, deşi nu şi-a pierdut din valoare, ba chiar dimpotrivă. Iar când azi se vorbeşte în România despre Ziua Europei, ar trebui să fie limpede – ca lumina zilei! – că aceasta n-ar fi fost posibilă fără cealaltă. Că Ziua Europei nu întunecă Ziua Independenţei, ci că o face să strălucească. De ce să ne ferim ochii de scânteierile ei de departe venind?