Regizorul Alexander Hausvater:

„Teatrul nu e bun sau rău, teatrul este o experienţă cu care trebuie să mergi acasă”

Între două repetiţii cu actorii Teatrului Municipal „Matei Vişniec” din Suceava pentru premiera spectacolului „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, care va vedea lumina rampei lunea viitoare, regizorul canadian Alexander Hausvater s-a oprit, marţi seară, preţ de câteva zeci de minute, în faţa noastră, a câtorva suceveni, cu „Mărturii despre artă şi viaţă”. Alături de el, în spaţiul expoziţional al teatrului sucevean, s-a aflat prof. univ. Elena-Brânduşa Steiciuc, moderator al evenimentului, care l-a definit pe regizor drept un „spărgător de tablouri şi clişee” cu peste 160 de spectacole de teatru realizate în toată lumea, prin Canada, Irlanda, Nicaragua sau Israel; şi în România, după 1990.

„Aş vrea o conversaţie, o discuţie informală între oameni cu experienţe diferite” ne-a spus regizorul, la început.

Nu a fost chiar aşa, fiindcă nu vrei să-l întrerupi pe Alexander Hausvater atunci când îţi vorbeşte despre artă, despre omul nebun care decide să devină artist, despre viaţă şi legătura dintre toate acestea.

„Sunt un povestitor şi o poveste înseamnă un conţinut, dar mai ales o formă, pentru că fiecare dintre noi avem poveşti; nu există poveşti banale sau nesemnificative, toate sunt importante, pentru că le-aţi trăit, iar atunci povestea este ridicată de la banalitate la un nivel de importanţă” a explicat regizorul.

Nu a dorit să facă teatru, a spus, credea că poate deveni diplomat de carieră, la dorinţa tatălui, dar printr-o „anume situaţie” a ajuns să regizeze prima piesă de teatru în limba celtă, în perioada în care se afla în Irlanda, iar astfel a ales o viaţă „de pribegie”.

„Toată viaţa am călătorit, plecând de undeva spre undeva. Eu eram între aceste două destinaţii. Nu-mi aduceam aminte de unde proveneam şi nu prea ştiam unde mergeam, dar întotdeauna am vrut să schimb, să văd că, prin forţa transformării, omul sau actorii sau alţi artişti se schimbă, evoluează, încearcă să fie oameni mai profunzi, mai buni, mai inteligenţi şi, mai ales, oameni mai iubitori”.

Regizorul crede că oamenii, în general, nu-şi pot cunoaşte întregul potenţial, „acel potenţial neexprimat, acel lucru neutilizat”, iar „un om care nu a avut posibilitatea să iubească viaţa, o femeie, un copil, un ideal, un job şi pe el însuşi pierde din acest potenţial divin”. El spune că „omul e unic, iar dacă am trăi 10.000 de ani, nu am putea epuiza potenţialul, şi talentul, şi frumuseţea din fiecare om”. Tocmai artistul vorbeşte de toate acestea, de la el vine lumina, el este acela care „deschide o fereastră, o uşă şi ne invită să ne uitam afară, dar şi înăuntrul nostru, şi să riscăm. „De ce accepţi mediocritatea, de ce accepţi lipsa de fericire, în loc să te ameliorezi în fiecare zi? Arta face asta în fiecare zi”.

Alexander Hausvater ne-a invitat apoi printre amintirile sale, mai întâi în perioada anilor ’70, când se afla în Canada, la Montreal, unde a început, de fapt „lucrul său contra publicului pasiv”. Acolo „s-a creat, la anumite spectacole ale mele, şi o nouă generaţie” – publicul refuzând să mai fie pasiv.

„S-a oprit războiul pentru un spectacol”

De altfel, regizorul canadian spune că şi publicul poate şi trebuie să joace un rol; iar mai ales publicul modern „trebuie să aibă o atitudine când merge la teatru”.

Regizorul Alexander Hausvater s-a întors cu povestea în Nicaragua, aflată în plin război civil, unde a fost invitat să realizeze un spectacol de teatru la care au asistat, de o parte şi de alta, soldaţi din ambele tabere. Aceştia s-au întors în plin război, unde mulţi dintre ei au şi murit, rămânând mărturie doar imaginea lor, surprinsă de un jurnalist în timpul spectacolul şi publicată ulterior cu câteva cruci deasupra. Dar „s-a oprit războiul pentru un spectacol”, aceasta e ideea.

Teatrul pe care-l face Alexander Hausvater „vorbeşte despre lucrurile acelea care nu s-au întâmplat sau nu am avut curajul să le exprim”, pentru că „noi nu suntem capabili să exprimăm mai mult decât a fost dat”.

Referindu-se la arta teatrală din România, regizorul a spus că „marea tragedie” este că actorii s-au transformat, în masă, în „birocraţi, tehnocraţi” şi nu în „oameni care riscă tot ca să se schimbe”.

Regizorul ne-a mărturisit că nu şi-a dorit niciodată ca publicul să-i iubească spectacolele şi să comenteze că sunt bune sau rele, termeni pe care-i consideră a fi „de consumaţie“. „Teatrul nu e bun sau rău, teatrul este o experienţă cu care trebuie să mergi acasă, la care trebuie să te gândeşti, trebuie să ştii că poate acel personaj avea dreptate, poate el trebuie să intre sub epiderma mea”.

Regizorul şi-a încheiat pledoaria pentru artă şi viaţă, în timpul căreia noi am fost gheaţă şi foc, acordaţi pe deplin, în acele momente, spuselor sale. Timp de o oră şi jumătate a gesticulat, a ridicat glasul, a râs, s-a încruntat, dar la final ne-a adresat o privire caldă şi un zâmbet relaxat. Şi promisiunea de a-şi lansa la Suceava cartea „Ce dacă?”, la propunerea Elenei-Brânduşa Steiciuc.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: