Cine îşi aruncă ochii pe harta împărţirii teritorial-administrative a judeţului Suceava şi cine cunoaşte cât de cât geografia acestuia nu va avea probleme să identifice, printre altele, un sat (cătun) alcătuit doar din cinci case, dintre care trei sunt grupate la o distanţă de peste 1 km de celelalte două. Fără nimic din ceea ce înţelegem prin dotări edilitar-gospodăreşti (drumuri, reţele de utilitate publică, şcoli etc.), satul Arţari, din componenţa comunei Hănţeşti, este doar un nume de localitate pe hârtie, care aminteşte, în cel mai bun caz, de ceea ce a fost cândva (înainte de 1990 avea vreo 18 gospodării). Intrat sub incidenţa politicii de restrângere a vetrelor de stat şi de desfiinţare a localităţilor rurale fără perspective de dezvoltare, fostul sat Arţari a fost şters de pe harta judeţului în perioada anilor 1980-1990, locuitorii în cauză fiind siliţi a-şi muta gospodăriile în satele învecinate.
Rămăsese o singură casă (astăzi cu un singur locatar) din grupul actual de două case şi care, la timpul respectiv, a supravieţuit prin excepţie ca urmare a intervenţiei proprietarului acesteia (a familiei cu 11 copii) până la nivelul preşedintelui României de atunci, Nicolae Ceauşescu, care, spunea respectivul locuitor, i-a devenit „cumătru” prin botezarea unuia din cei 11 copii (botez oficiat prin delegare de atribuţii fără prezenţa „cumătrului” propriu-zis).
Tot pe atunci, se spunea că locuitorul în cauză ar fi condiţionat demolarea casei sale şi mutarea familiei de atribuirea în schimb a clădirii căminului cultural din comuna de reşedinţă (pe atunci Adâncata).
După 1989-1990 şi-au reconstruit (şi construit) alte patru gospodării, în configuraţia arătată, unii dintre vechii locuitori (sau urmaşii acestora) ai aşezării, pe amplasamentele de altă dată.
„Noua” aşezare a primit vechea denumire şi a fost arondată comunei Hănţeşti, desprinsă şi aceasta de comuna Adâncata, la care fusese arondată forţat, în acelaşi context politic al anilor premergători fatidicului 1989.
Accesul la cele câteva case ale aşezării se face pe drumuri de câmp (izlaz) care, mai ales pe timp de iarnă, deseori devin impracticabile, iar cei câţiva copii fac naveta la şcoala primară din satul Călugăreni, la distanţe de aproape 1 km. Cea mai apropiată şcoală gimnazială se află la distanţa de 6-7 km, iar organele de administraţie comunală (Hănţeşti) cu care oamenii respectivi au relaţii (primărie, poliţie, dispensar etc.) se află la distanţă de 7-8 km. Se înţelege că de mijloace de transport în comun nici nu poate fi vorba.
Paradoxal, aşezarea acelor gospodării se află la limita izlazurilor satelor Călugăreni şi Adâncata, dar oamenii respectivi nu-şi pot duce la păşune animalele pe aceste izlazuri (concesionate locuitorilor satelor respective) deoarece ei depind de comuna Hănţeşti. În raport cu cele arătate, firesc se pune întrebarea: ce se poate face ca viaţa respectivului „sat” să se îmbunătăţească cât de cât?
Cred că răspunsul nu poate fi decât unul singur: până la dezvoltarea acestei aşezări cel puţin la nivelul de altă dată, satul Arţari trebuie înglobat în satul Călugăreni, comuna Adâncata (aşa cum de fapt este acum), toate distanţele în cauză faţă de organele şi serviciile comunale – inclusiv serviciul religios – micşorându-se şi devenind mai facile. Fără îndoială că cei învestiţi cu puterea vor adopta măsurile care se cuvin.
ROMULUS SFICHI,
Călugăreni
Comentarii