Nu percepem grozăvia unei dureri decât dacă ne loveşte direct. Vestea morţii profesorului de limba română şi rusă Colea Coriciuc a căzut ca un trăsnet ucigător pentru toţi cei care l-au cunoscut. Plecarea dintre noi a omului vindecător a provocat în jur o durere atât de cumplită, încât numai convingerea că Dumnezeu l-a luat la el pentru a-l scuti de păcate o poate justifica. Şi atunci, dacă cei ce l-au iubit, l-au preţuit nu au înţeles asta, înseamnă că nu l-au iubit şi preţuit îndeajuns. Vor suferi continuu, până la capătul vieţii, împietriţi în durere şi revoltă. Dar probabil nu se va întâmpla aşa, pentru că spiritul lui Colea va fi prin preajmă şi ne va feri de păcatul acestei suferinţe inumane.
Moartea lui Nicolae Coriciuc i-a adunat laolaltă în jurul lui pe colegi de serviciu, rude, consăteni, preoţi, prieteni, cunoscuţi – o mare de oameni, parcă anume pentru a face zid împotriva uitării, într-un gest impresionant de refuz colectiv. Uneori, moartea, în cinismul ei misterios, reaşază valorile şi îi separă pe cei buni de cei nepăsători. De data asta n-au fost nepăsători. Au venit cu mic, cu mare, cu flori, cu coroane, cu mesaje să-l însoţească pe ultimul drum…
Colea „a plecat” prea devreme, în plin succes al muncii în folosul oamenilor. A fost un om de aleasă cultură. El a ţinut cont de valorile umane care includ cele mai alese manifestări ale binelui: dragostea, prietenia, libertatea, dreptatea, milostenia, sinceritatea, generozitatea. În afara meseriei de profesor, a practicat medicina naturistă, vindecând pe mulţi dintre cei care i-au cerut ajutorul. A fost un autodidact, citind mai tot timpul liber pe care-l mai avea şi cumpărând cărţi din care se instruia. La el veneau colegii, oamenii din sat, din împrejurimi, din toată ţara şi de peste hotare. Pe nimeni nu a refuzat. Uneori era aglomeraţie, dar el avea răbdare de fier, vorbea blând cu toţi, se adresa femeilor cu copii cu „mamă dragă”, indiferent de gradul acestora de instruire sau de condiţie socială. Nu pretindea recompensă. Pe mulţi i-a scăpat de boli care erau deja în ultimul stadiu, când doctorii le dădeau puţine zile de trăit. Un astfel de om ar fi putut avea palat, bijuterii, maşini de lux sau alte bunuri de valoare; or el a considerat că omul nu ia nimic cu sine, doar „pleacă din această lume” cu faptele lui. Aşa că a trăit modest împreună cu soţia lui, Nataşa, care l-a ajutat enorm în munca lui pentru binele semenilor. În vacanţe, când mulţi petrec în ţări străine, ei amândoi munceau de dimineaţa până seara târziu. Mereu la poarta lui puteai vedea maşini din toată ţara. Pe nimeni n-au refuzat pe toţi i-au ajutat, i-au îndrumat pentru vindecarea bolilor sau prevenirea lor. De aceea a fost plâns şi regretat de toată lumea, ca şi cum fiecare pierduse o rudă foarte apropiată. Să-l iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să iubeşti oamenii! Iar a crede în Dumnezeu înseamnă a da ajutor celorlalţi oameni şi a şti să-l primeşti de la ei ca de la Dumnezeu. Aceasta i-a fost deviza pe care a respectat-o. Având bioenergie – un dar de la Dumnezeu –, adesea îşi plimba mâinile peste corpul unui bolnav, iar cu vorba duioasă alina mintea cuprinsă de disperare a celui de lângă el, transmiţându-i bucurie, stare de bine, încredere, speranţă şi dorinţă de a trăi. Pentru că toate trec, avem motive serioase să găsim în noi puterea de a o lua mereu şi mereu de la capăt, suportând durerea sfârşitului.
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii