Hatman peste vise

Trăieşte la Câmpulungul Bucovinei un om de care, după ce-l cunoşti, nu te mai poţi dezlipi de el. Chipul său, dăltuit parcă în piatra Rarăului, ascunde un suflet complex, ce adună cântarea necontenită a codrilor peste vuietul neostoit al apelor, împletit cu legende multiseculare şi istorisind isprăvi de pomină. E aproape un monah. Calm, de-o bunătate proverbială, e mereu în căutarea păcii cu cei din jurul său şi cu sine însuşi. Retras în propria grădină de visuri şi de visări, pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, învestindu-l cu nobila misiune de hatman, Tucu Moroşanu, căci despre el este vorba, a mai scos, în prag de Crăciun 2016, o carte de poezii cu un titlu coborât din Psalmii lui David: Cu moartea-n hang de alăute (Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, cu o prefaţă de George Bodea şi o postfaţă de Daniel Corbu). Volumul ni-l dezvăluie pe autor ca pe un permanent hatman-peţitor într-o cetate unde stăpâneşte nemuritoarea Prinţesă a cuvintelor: De doreşti, poruncesc să rămâi,/ Căci eu simt că mă vrei pentru tine/ Şi-atunci tronul ţi-ar fi căpătâi,/ Iar eu muză… precum se cuvine.

Ca într-un tablou, unde pictorul a creat un inteligent şi suav joc de lumini şi umbre, poezia lui T. Moroşanu se constituie într-o fericită îmbrăţişare între sobrietate şi o bine aşezată şotelnicie (E de văzut, în acest sens, chiar titlul cărţii, o pleasnă dulcişoară pe obrazul cumetrei, la care, probabil, nici fostul monah Tudor Arghezi nu s-ar fi gândit), marcă a unei iscusinţe vivace şi a unei mobilităţi interioare şugubeţe: Plouă derizoriu, enervant, pervers,/ Mă căznesc zadarnic să-nfirip un vers. (…) Gânduri peremptoriu negre suie-n cap,/ De îmi vine singur groapa să mi-o sap. Până la urmă, „zadarnic” e un fel de a spune, căci stihul curge, dezvăluind un poet care îşi înmulţeşte talanţii continuu, pe suportul unor lecturi bogate şi variate. Pe de altă parte, poezia sa a prins o mişcare rotatorie, vizând verticala existenţei, versuri-liană încărcate de lumina suprafirească a unui spirit neclătinat, notând, cu o înţelepciune superioară oricărui tratat filosofic în poema „Aedul”: – Cât voi mai plânge oare?/ Se întreba prin crâng.// Şi i-a şoptit o floare:/ – Doar morţii nu mai plâng!// S-ajung la fericire/ E oare peste poate?// – Afară de iubire/ Deşertăciune-s toate…

Circulă în lume un adagiu care spintecă veacurile: „Iubeşte şi fă ce vrei”, iar semnul iubirii în creştinătate e crucea, altarul de unică jertfă, punctul de plecare şi de sosire al vieţii, singurul centru unde prezenţa oricărei deşertăciuni e absolut inoportună. Dacă omul a fost zidit sub formă de cruce, iar în mijlocul ei i s-a aşezat inima, sediul sentimentului înălţător al iubirii, vectorul care-l poartă prin viaţă nu poate fi decât dorul pentru crucea de unde Cel Răstignit a îmbrăţişat întreaga omenire din toate timpurile. Recunoaştem această nostalgie a poetului T. Moroşanu, privirea lui blândă şi versul croit din optimismul său incurabil înălţându-se dincolo de orice zarişte omenească: nu aur, avuţii, am vrut să adun/ ci cuvinte care înmlădie cugetul/ şi statornicesc iubirea/ îmblânzitoare şi lină/ rod căzut din Lumină/ pe vis pământean. Poetul trăieşte sentimentul depărtării de orizontalitatea lumească, fără nicio perspectivă, singura mişcare viabilă fiind cea ascensională, visul înălţării în Lumina cea pururi fiitoare. Versurile deja citate mărturisesc şi reverenţa autorului faţă de Creator, deoarece iubirea îşi are rădăcinile în smerenie, iar acestea îşi dau mâna întru spiritualizare şi asemănare.

Negreşit, T. Moroşanu e un poet la care se observă o maximă responsabilitate faţă de cuvânt, chiar şi atunci când versul alunecă spre (auto)ironie, ca în strofa următoare, unde autorul devine observatorul propriei treceri către „dincolo”: La necropsie-au disecat/ Cuvinte şi ceva idei/ Şi înhumarea s-a fixat/ A treia zi, ca de-obicei, însă huma va primi o cantitate diminuată a părţii anatomice pieritoare, ceea ce ţine de veşnicie fiind incompatibilă cu… înhumarea. Că fenomenul încărcării cu substanţă gravitaţională este prezent în lume şi se manifestă în lume cu o vioiciune de neînţeles a fost observat de multă vreme. Omul L-a declarat, de multe ori zgomotos (să se audă până departe!), pe Dumnezeu mort sau L-a coborât la dimensiunile piticaniei lui, înmormântându-L în fiecare zi, într-o nemernicie aşezată frenetic la loc de cinste. Şi constatarea poetului: De aceea, Doamne, Te aşteptăm,/ căci deschise sunt încă ale tale case/ şi primenite, doar că ocârmuitori/ nevolnici ţi-ar reconstitui imaginea/ după chipul şi asemănarea lor,/ uitând că nu sunt decât/ nişte oameni bolnavi întru deşertăciune.

Boala e contagioasă şi călăreşte omenirea care, în hedonismu-i deşănţat, a făcut bine (da de unde?) şi şi-a extirpat din conştiinţă prezenţa morţii. Individul a ajuns să se creadă dumnezeu şi, în consecinţă, nemuritor. E un teribil paradox, din moment ce moartea coseşte, la vedere, în fiecare zi. Recunoaştem aici atitudinea iresponsabilă a bogatului care, văzând că i-a rodit ţarina din belşug, s-a gândit să-şi dărâme hambarul şi să-şi ridice altul mai mare, îndemnându-şi cu o enormă satisfacţie sufletul: „odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te./ Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vot fi?” (Luca 12, 19-20). Avertismentul evanghelic ar trebui să sune oricui în urechi ca un îndemn spre petrecere întru desăvârşire, când, în realitate, adaugă poetul, se întâmplă exact pe dos: Păcătuim senini, din gros/ Ca-n blestematele cetăţi/ Pe care Domnul mânios/ Le-a şters din biblicele hărţi.// Şi tot mai rar stăm şi gândim/ C-ajunge viaţa la răscruce?/ Şi lutu-o ia spre ţintirim./ Dar sufletul unde se duce? E o întrebare de căpetenie asemănătoare celei puse de Parsifal, dar pentru a opri dezastrul şi a da impuls vieţii ar fi nevoie de o întreagă simfonie a umanităţii şi nu doar de vocea câte unui poet. Altfel, vorba aceluiaşi T. Moroşanu de la sfârşitul poeziei „Vom trece vama, jubilează Belzebut”, având toate motivele s-o facă, iar pe autor îl înghimpă ideea retragerii din „arenă”, bucovineanul, când sobru, când mucalit, monologând: Cuvintele se-ntunecă/ Şi-nvaţă să tacă./ De-acum se poate spune că/ Mai este oleacă. Şi în acest interval premergător trecerii către o altă petrecere Oricât ţi-ar fi de harnică,/ de ageră pana,/ Tu faci atac de panică/ De-i goală stacana.

Ideea morţii nu-l îngrozeşte pe T. Moroşanu, lamentaţiile pe această temă lipsind din poezie. Versul său e viguros, iar atitudinea, cea a detaşării, cu convingerea că momentul nu reprezintă un punct, ci o punte pe care şi-o pregăteşte fiecare în timpul vieţii. Oricum, volumul se încheie într-o notă hazlie de largă amplitudine, unde hatmanul viselor, faţă-n faţă cu moartea, apelează tot la… stacană: De-am chefuit cu moartea făr-a păţi nimic,/ Că mi-a ţinut şi hangul o noapte încheiată/ Şi-apoi mi-a spus spre ziuă, când dam să mă ridic:/ – Azi n-am să te pot duce, că sunt oleacă beată. (…) Şi, dacă nu te superi, rămâne pe-altădată!…, iar ideea, gândindu-ne la faptul că vocabula „stacană” e un rusism, dăruit nouă cu toată dragostea, se ridică deasupra celei adoptate de povestaşul humuleştean atunci când face apel la Ivan Turbincă.

În concluzie, Tucu Moroşanu e un poet de un lirism profund chiar şi în textele cu alură baladescă, un virtuos în viaţă, un virtuoz al rimei rare (a folosit-o, se ştie, Eminescu): stânca/ stăpân ca; tăcuţi/ vezi că nu-ţi şi o personalitate complexă de o proverbială modestie.