Anotimpurile au vârsta noastră. Cu fiecare an cu care pleacă, iernile sunt tot mai tăcute. Apoi devin chiar împovărătoare. A plecat decembrie ca un suspin prelung. A trebuit să ne înrolăm în furnicarul cumpărăturilor festive, să ne petrecem serile ascultând colinde, să despachetăm cadourile, iubind şi mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru atâta fericire. Dar pentru fiecare dintre noi, mai ales pentru cei de vârsta a treia, e „prea târziu pentru ceva”. Anii fug, nu privesc înapoi. Când vine decembrie, poveştile pe care le ştiam din filme se topesc, iar apatia realităţii ne aduce aminte că întotdeauna e ceva neîmplinit. Mai aveau atâta de spus, de făcut, de aşteptat… Dar ni se tot pare că nu mai e suficient timp. Ninge, ninge. Pe vremuri zăpezile însemnau dragoste. Acum sunt revelaţia faptului că nu mai suntem ce-am fost, ce-am fi vrut să fim. Au trecut acele iubiri de adolescent, au trecut anii când credeam că nemurirea a fost dovedită ştiinţific. Iubeam şi aveam galaxii întregi de visuri. Fiecare Crăciun care vine şi pleacă e un pas care ne îndepărtează de copilărie, de vremea în care singura mare grijă era dacă povestea se va sfârşi frumos sau trist. Întotdeauna se sfârşea frumos… Bunica trăgea plăpumioara până sub bărbiţa noastră, mama era frumoasă, bunicul ne ridica în braţe. A doua zi viaţa începea şi mai incandescent. Sărbătorile aveau aroma râsului nebun de frumos. Nu învăţaserăm gustul frigului. În ziua când ne-am zgribulit pentru prima dată, am ştiut că ne-am făcut mari… Nu ştim cum se face, dar de fiecare dată privim în urmă cu suava tristeţe a omului neîmplinit. Mulţi au realizat o mare parte din ceea ce ne-am propus cândva, dar întotdeauna e loc pentru un regret. Mai erau atâtea de făcut… Unde au zburat anii în care nu desluşiserăm încă înţelesurile maturităţii şi ai senectuţii? Am avut iluzii pe care le-am lăsat în urmă, pentru că a venit o zi în când am descoperit că e prea târziu să le mai întruchipăm.
De ce nu mai avem forţa de la 20 de ani, ce s-a întâmplat cu ea? Cartea de biologie prevestea ceva mai optimist, numai că sufletul nu era luat în calcul. E drept că muşchii rămân prompţi până târziu, numai că gândurile rămân fără a ţine pasul cu ei. Ceea ce poate face braţul nu mai poate face sufletul. Ca să iubeşti ca la 20 de ani trebuie să-ţi ştergi din memorie experienţa. Fiecare poveste de iubire pe care o laşi în urmă îţi mai răpeşte o parte din idealism, din forţa de a-ţi face visuri. A plecat decembrie, târându-şi după el ninsorile. Trebuie să ne trăim prezentul aşa nins cum e! Întotdeauna ceea ce lăsăm în urmă e mai interesant, dar drumul e fără întoarcere. Cu fiecare an care se topeşte, ideea că există viaţă dincolo de moarte e tot mai clară.
Eram tineri şi nu credeam în asta, numai că treptele pe care le urcăm continuu aduc iminenţa unui sfârşit, cândva…
Simţim nevoia să ne agăţăm de această idee, că asta nu e tot, că mai urmează ceva, că vom avea „dincolo” ceea ce nu am avut aici. Ceea ce ne încăpăţânăm să nu acceptăm e că la orice vârstă poţi avea revelaţia unei fericiri incredibile. Orice etapă are farmecul ei, oamenii se îndrăgostesc şi la 60 de ani şi aleargă de mână prin parc. Prin zăpadă. Nu îmbătrânim decât dacă ne e frică să fim fericiţi. Şi la urma urmei de ce să ne fie frică?…
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii