Şi-au venit călare pe măturoaie (pe astea le chema Katiuşe) nişte pitici care au crescut într-o zi, fiindcă au supt bogat din ţâţa cea dulce, cât alţii, he-he-he, într-o viaţă de om. Râsul hurducat le-a aparţinut, pentru că ei, îndopaţi fiind şi cu materialismul nordului îngheţat, şi-au şoptit (era să zic în… barbă, dar ăştia se descotorosiseră de bărbi după model generalissim), ba nu, au răcnit, împroşcând venin, că ei sunt cei mai… şi-or să clădească o societate cea mai…. Deja acul vitezometric sărise voiniceşte către plus infinit. Au bandajat ţara sfârtecată cu (singura soluţie, au clamat ei) sârmă ghimpată, să nu cumva să intre vreo… vită bolnavă. Au asmuţit câinii asupra oamenilor de bună credinţă, anunţând cu surle şi dobe că ei trebuie să cureţe patria carpato-dunăreană de lepra chiaburo-burgheză, mai ales că glasul lui maskovski Oţel a declarat o carantină largă, aceasta fiind botezată, într-o retortă ateistă, „lagăr socialist”, ţinut în viaţă de cei mai inimoşi părinţi, gata oricând să rupă, să frângă şi să îngroape toate putregaiurile imperialisto-capitaliste, fiindcă astea ar fi putut să contamineze până şi apa de băut a cetăţenilor cinstiţi.
O viaţă nouă se clădea pe pământ românesc, atât de nouă, încât i-a buimăcit pe bieţii oameni, termite neputincioase, mişunând printre cizmele uriaşilor, psalmodiind continuu un bogdaproste că încă n-au fost striviţi. Cei care au îndrăznit să se considere mai mult de atât, au fost trimişi în nişte muşuroaie speciale supraaglomerate, din cauză că aveau o singură posibilitate: aici doar se intra, iar deasupra trona scrisă cu roşu de sânge „Lăsaţi orice speranţă…”. La primul pas, tuturor li se făcea negru înaintea ochilor. Societatea, inaugurată de subkatiuşele dâmboviţene, funcţiona pe bază de conversie, ca lege de bază a lagărului în care curgea voios lapte şi miere tot de culoare sângerie. „Lăsaţi orice speranţă…” se metamorfoza permanent, dând impresia unui perpetuum mobile în „Toate speranţele sunt ale voastre!”, căci „Ana Pauker şi cu Dej/ Bagă spaima (doar) în burgheji”. N-aţi ştiut? Ei, atunci aflaţi: soarele de la răsărit… răsare şi, poniatno?, tot de acolo ne vin secera şi ciocanul pe care se leagănă şi se hâţână nadejda voastră, nepricepuţilor!
***
În această atmosferă de emulaţie stahanovistă, fiecare încercând să pună mâna pe o felie cât mai consistentă de nadejdă, s-a trezit la viaţă Nicolae Labiş, iar spiritul său, însetat de cunoaştere şi de exteriorizarea sentimentului având aspectul unei erupţii vulcanice, i-a catalizat angajarea într-o luptă pe care el a simţit-o cu toţi porii, ca o vâltoare pornită din propria-i inimă. Venea în cetăţile înroşite de sângele martirilor (lui i se spunea că roşeaţa asta e simbolul celor jertfiţi pentru libertate, de care el şi atâţia alţii trebuie să se bucure şi să profite din plin) curat la suflet precum un pârâu vijelios cu apă cristalină din Munţii Stânişoarei.
Poetul, manifestat ca atare atât de devreme, a crezut, s-a entuziasmat şi s-a angajat într-o bătălie al cărei fundament era o uriaşă minciună: edificarea celei mai drepte societăţi din câte au existat vreodată pe pământ. O propagandă parşivă altoită pe un suflet ingenuu a avut ca rezultat o poezie în care aprigul şi prea talentatul mălinar l-a proslăvit până şi pe unul din cei mai mari criminali ai istoriei, a, nu, eroul incontestabil al… lagărului socialist, tătucul cu nume de oţel, faraonul pentru care moartea a milioane de oameni, provocată de el, reprezenta doar o… statistică.
Percepţia tânărului Labiş era aceea a descătuşării de uriaşe energii pentru dărâmarea a tot ce era slut şi edificarea unui om care să calce triumfător peste molozul pestilenţial al capitalismului şi să se înfrupte din incomensurabile realizări ale socialismului, până una-alta bine înlăgărit şi lăcătuit. Însă zăgăzuiala într-un infernal labirint, prin orice mijloace, a unui mare spirit, oricâţi minotauri l-ar înconjura, e o imensă iluzie, aşa cum s-a întâmplat şi cu N. Labiş. Dacă inocenţa lui n-a putut fi exploatată multă vreme, paznicii nemiloşi ai construcţiei hâde, unde numai ei îşi arogaseră dreptul să se înfrupte din toate aromele, au hotărât că poetul de la Mălini e un uriaş spin în călcâiul lor şi că acesta trebuie să dispară. Misiunea mârşavă, nu era nici prima şi nici ultima, urma să fie îndeplinită de nemiloasa Pasăre cu Clonţ de Rubin. De bună seamă că nemernicii, după accident, şi-au frecat mâinile a victorie şi, probabil, au sărbătorit evenimentul cu şampanie. Te pomeneşti că a fost capitalist-franţuzească, având miroznă de… putregai. Povestea e că satisfacţia şi bucuria nu le-au fost depline şi nici n-au ţinut cine ştie cât, căci gloria lui Labiş de poet autentic începuse să crească, în vreme ce trepăduşii culturnici cu pretenţia de poeţi intrau la apă, ca să ajungă (ceea ce erau!) nişte pitici nevolnici la umbra falnicului şi vijeliosului condeier poetic, care îi trimitea, la vremea lui, acolo unde le era locul: Prinţi jalnici cu blazonul prostiei poleite,/ Nu mai răbdăm când prinţii reali i-am izgonit./ Luaţi-i de pe tronuri şi îi puteţi trimite/ Pe lângă boi în grajduri, la rânit, versurile citate fiind de o teribilă actualitate.
Comentarii