A doua guvernare liberală (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926), condusă de Ionel I.C. Brătianu – prima fusese, după marele război, între 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919; primul ministru s-a aflat atunci mai mult plecat din ţară la Conferinţa de Pace (1919-1920), unde a intrat în conflict cu membrii celor Patru. A protestat pentru modul cum a fost tratat, a refuzat să accepte acel Tratat al Minorităţilor în forma în care i s-a dat fără a fi chemat, întrebat, ascultat şi participat la elaborarea lui, încât s-a revoltat, s-a înapoiat în ţară şi a demisionat – dar, acum, de la început, a avut un alt statut, cu totul special. Avea pregătit şi definitivat un nou program de măsuri şi reforme, program amplu, detaliat, aprobat de partidul său la 27 noiembrie 1921. Brătianu a şi anunţat public că, la noile alegeri din martie 1922, se va întruni Adunarea Naţională Constituantă, care va aproba legea fundamentală, ce va statua cadrul juridic al României Mari.
Ca urmare, de-ndată ce s-au anunţat noile alegeri parlamentare, toate forţele şi personalităţile politice s-au agitat. Întregul electorat a fost mai mult ca oricând solicitat, curtat, îndemnat să ia parte la vot. Campania electorală s-a declanşat şi desfăşurat într-un climat tensionat, încordat. Fiecare partid politic, fiecare candidat dorea să fie implicat în elaborarea şi votarea noii Constituţii.
La alegeri, atât liberalii, cât şi simpatizanţii lor au câştigat mai mult de două treimi din totalul voturilor – liberalii aveau 227 de locuri în Camera Deputaţilor şi 111 în Senat; ţărăniştii dispuneau de 40 de locuri, Partidul Naţional Român din Transilvania (a lui Iuliu Maniu) avea 26 de locuri, Partidul Poporului – 13 locuri.
Elaborarea şi adoptarea noii Constituţii reprezenta, neîndoielnic, cel mai de seamă eveniment istoric din viaţa politică a României întregite. Tocmai de aceea geneza acestui act fundamental a iscat cele mai cumplite controverse şi confruntări politice, exprimând, deopotrivă, atât meritele, cât şi defectele clasei politice româneşti, pe care generaţiile de azi şi de mâine trebuie să le ştie.
Aşa după cum se ştie, orice Constituţie trebuie să fie scurtă, clară, concisă, bogată în principii şi redactată în aşa fel încât să poată fi uşor interpretată şi să rămână în vigoare cât mai multă vreme neschimbată, aşa cum e cazul, bunăoară, cu Constituţia celei dintâi republici burgheze a lumii, cea a SUA, care a fost adoptată în 1787 şi este şi azi în vigoare. N-a cunoscut decât uşoare amendamente şi este neegalată de nicio alta prin eficienţă şi longevitate. Această apreciere o face un profesor de istorie care, fără a fi acuzat de lipsă de modestie, a fost şi senator în prima legislatură postdecembristă şi coautor al Constituţiei din 1991, fiind obligat atunci să studieze peste o sută de texte de constituţii ale unor mai vechi şi noi state, considerate ca având încorporate o anumită experienţă utilă în legile fundamentale.
La noi, după marele război, problema unei noi Constituţii s-a pus îndată după Marea Unire, după 1918. Dar, după primele alegeri parlamentare din noiembrie 1919, nici partidele din Blocul Democratic, aflat la guvernare sub dr. Alexandru Vaida-Voevod, nici guvernul care i-a urmat sub generalul Alexandru Averescu, nici cel de-al treilea, condus doar o lună de Take Ionescu, nu au adus în parlament vreun proiect de Constituţie. A fost oare o pură întâmplare? A fost un act premeditat? Dar numai guvernul liberal a prezentat la 26 ianuarie 1923 un proiect de Constituţie, pe care l-a depus oficial la Camera Deputaţilor, spre studiu de către deputaţi.
De la început s-au conturat două poziţii diferite:
- a) deputaţii liberali, care formau majoritatea, doreau un stat unitar, puternic, centralizat, autoritar, care să lichideze unele particularităţi zonale, provinciale şi să nu tolereze manifestări individuale sau ale unor societăţi sau asociaţii locale;
- b) partizanii lui Maniu şi Ion Mihalache, în numele unor libertăţi şi egalităţi cât mai depline, se pronunţau pentru descentralizare, încurajarea iniţiativelor locale, diminuarea deciziilor şi a rolului organelor centrale.
Liderii partidelor din opoziţie, în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, se tot aliau temporar, dar încă nu găseau o alternativă de compromis să facă o alianţă definitivă, din care abia la 10 octombrie 1926 va ieşi noul Partid Naţional Ţărănist. Până atunci, însă, liderii lor s-au întâlnit şi, la 3 martie 1923, au constituit Opoziţia Unită. Aceasta îşi propunea să utilizeze orice mijloace posibile – discursuri interminabile, gălăgie, întruniri, huiduieli, propuneri colaterale etc. – încât să împiedice, să torpileze adoptarea unei decizii. Când au văzut că dezbaterile lor potrivnice nu dau rezultate, opoziţia s-a mutat în stradă, organizând întruniri, adunări de protest cu discursuri gălăgioase şi belicoase, cu tot felul de ameninţări. Maniu, de pildă, striga public: „se încalcă voinţa poporului”, pe care pretindea că o deţine doar partidul său. Sever Dan, secretarul PNR, declara: „ne vom câştiga dreptatea cu ciomagul!”. Mihalache perora în gura mare în faţa mulţimilor strânse în stradă: ţara aceasta „nu este încă nici moşia guvernului liberal, nici moşia Maiestăţii Sale, regele Ferdinand”. Dr. Nicolae Lupu, alt lider ţărănist, se lăuda că noua Constituţie se va adopta „doar peste cadavrele noastre!”. Nicolae Iorga nota în memoriile sale că zilnic se auzeau „un potop de vorbe murdare” şi „un imens scandal” pe străzile Capitalei. Dar, de fapt, nimeni nu aducea un alt proiect nou, mai bun. Astfel de „spectacole” belicoase puteau oferi străinilor şi mai ales vecinilor, care – ca în cazul ungurilor şi ruşilor, nici nu ne prea iubeau – speranţe că unitatea s-ar putea destrăma. Regele Ferdinand era de-a dreptul revoltat de aceste manifestări şi l-a îndemnat pe Brătianu să scoată armata în stradă şi „să împrăştie prin forţă manifestările opoziţiei”, scrie istoricul Ion Scurtu.
Da! Aşa s-a votat prima Constituţie la sfârşitul lunii martie 1923. Adusă la Camera Deputaţilor spre votare la 28 martie 1923 s-au obţinut: 262 voturi pentru, 9 abţineri şi 8 voturi contra, iar la Senat, în 27 martie – 137 voturi pentru, 3 abţineri şi două voturi contra.
Legea astfel adoptată era o continuare a Constituţiei din 1866. Din cele 138 de articole ale vechii Constituţii, de la 1866, 76 de articole erau preluate fără niciun fel de schimbare.
Noua Constituţie din 1923 – rezultat al unei sinteze între tradiţiile progresiste, democratice ale României moderne, noile realităţi istorice de după marele război, imperativele şi perspectivele evoluţiei interne şi internaţionale – desfiinţa votul cenzitar, care, de pildă, în Vechiul Regat, conform venitului şi impozitului plătit la stat, era exercitat de doar aproximativ 300.000 de persoane (bărbaţi) la o populaţie de 7.222 de milioane de locuitori. Se introducea votul universal, egal, direct şi secret la nivelul României întregite, ceea ce însemna că, la o populaţie de 14.670 milioane de locuitori după 1918, dreptul de vot îl căpătau, acum, peste 3,4 milioane de bărbaţi. Noua Românie era însă tot o monarhie constituţională, ca şi în trecut; dar se făceau noi şi importante precizări şi completări în concordanţă cu noile realităţi istorice de după marele război. Se sublinia în mod expres că România întregită era un stat naţional, unitar şi indivizibil, cu un sistem parlamentar bicameral, Camera Deputaţilor şi Senatul. Camera Deputaţilor avea un număr de deputaţi care a variat între 568 (1919), 369 (1920) şi 387 (1926 şi acelaşi până la adoptarea noii Constituţii din 1938); Senatul a avut, cu începere din 1926, un număr de 249 senatori, dintre care o parte aleşi, iar o parte „senatori de drept”, în condiţiile prevăzute de lege. Noua lege fundamentală preciza în detaliu separarea puterilor – legislativă, educativă şi juridică, precum şi atribuţiile fiecăruia, micşorând prerogativele regelui faţă de Constituţia din 1866. Interesul public şi naţional era aşezat înaintea celui particular, individual. Proprietatea era garantată, dar căpăta şi o funcţie socială, putându-se opera exproprieri de către stat, în interes public, cu despăgubirea proprietarilor. Sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti era mult lărgită, ceea ce i-a făcut pe majoritatea istoricilor români şi străini să aprecieze până astăzi că, sub raport teoretic, Constituţia din 1923 a României Mari „proclama libertăţile cetăţeneşti în spiritul unei democraţii desăvârşite”. Ea era semnată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 28 martie 1923. Prevederile din Tratatul Minorităţilor, semnat la Paris la 9 decembrie 1919, erau receptate şi precizate pe larg, stipulându-se, în articolele nr. 5, 7, 22, 24, 28, 29, că toţi cetăţenii României întregite – indiferent de origine etnică, limbă, religie, sex ori alte considerente de orice natură –, sunt egali sub raport juridic, garantându-li-se libertatea conştiinţei, accesul egal la viaţa economică şi politică, la învăţătură, organizare, întrunire etc. Deşi opoziţia, îndeosebi în frunte cu cele două partide, Naţional şi Ţărănist, a continuat să o conteste, după ce au ajuns la putere nu i-au mai găsit niciun defect, aplicând-o în spirtul şi litera legii, ca şi când ar fi fost propria lor emanaţie. Însă, până la dobândirea puterii, toate celelalte partide au continuat şi amplificat „războiul” ideatic împotriva liberalilor, până la înlăturarea lor din fruntea ţării, în 1928, cum vom constata în episoadele viitoare.
Comentarii