Faptul că, în sfârşit, spre a depăşi criza politică declanşată la mijlocul lunii decembrie 1921, regele Ferdinand s-a oprit şi l-a numit pe Take Ionescu să formeze noul guvern, când mai erau câteva zile până la Crăciun şi Anul Nou, nu s-a datorat doar unor îndemnuri venite din partea lui Brătianu. Suveranul avea el însuşi convingerea că acţionează cu dreptate, oferindu-i lui Take Ionescu această onoare ca „răsplată pentru îndelungata lui activitate”.
Fără a fi ajuns un om politic bogat până la 62 de ani, pe care abia îi împlinise, Take Ionescu era înzestrat cu o inteligenţă nativă, pragmatică şi vizionară. „N-ai ce căuta în politică” – părea el să spună semenilor – dacă n-ai idei înnoitoare, iniţiative legislative, pe care să le poţi susţine şi adopta, să le faci să rodească, să-ţi poţi însemna cu ceva paşii în istorie şi să se poată consemna astfel, oricât de puţin, modesta-ţi activitate. De când a intrat în politică a învăţat să vorbească pe înţelesul tuturor, ori a şi fost înzestrat cu dar oratoric, pe care l-a cultivat cu măsură şi bună-cuviinţă, aşa fel încât i-a uimit şi cucerit pe contemporani, care l-au şi supranumit „Tăchiţă, gură de aur”. În timpul studiilor juridice la Paris, ca şi ulterior, pe unde a umblat şi activat, şi-a îmbogăţit necontenit inima şi mintea, a recepţionat vaste cunoştinţe umaniste, în special din mediul academic francez, dar şi occidental, în general, acumulând şi prelucrând însemnate valori ale spiritualităţii europene contemporane. Poate fi comparat, pentru prestigiu şi seriozitate, dintre conservatori – fără să-l fi depăşit prin erudiţie şi spirit director – doar cu Titu Maiorescu, cu care a şi colaborat, în guvernul condus de acesta, în calitate de ministru de interne, chiar într-un moment de răscruce, în ajunul marelui război, 1912-1913.
Se născuse la 13 octombrie 1858 la Ploieşti. Şi-a făcut studii temeinice în ţară şi străinătate, la Paris, unde a devenit licenţiat în drept şi în 1881 şi-a luat un strălucit doctorat, în aceeaşi specialitate. Întors în patrie a devenit avocat în baroul de Ilfov, om politic şi publicist. A condus ca director publicaţia „La Liberté Roumaine”. A colaborat la „Românul” şi „Timpul” şi a fost o vreme corespondent la ziarul britanic „Times”.
Ca om politic a fost o personalitate cu vederi progresiste, oscilând iniţial, dar şi mai târziu, între liberali şi conservatori, deşi în cea mai mare parte a înclinat şi activat în rândurile acestora din urmă. În 1883 s-a înscris la liberali. Peste doi ani a intrat în opoziţie. A format apoi acel grup Dizidenţa, tot liberal. În 1891 s-a înscris la conservatori. S-a orientat apoi pe o poziţie proprie şi a fondat, în 1908, Partidul Conservator Democrat, căruia i-a adăugat apoi numele de Unionist. Unionismul a devenit o direcţie centrală permanentă şi ardentă. În 1915, în plină „neutralitate”, i-a strâns pe conservatorii antantofili şi pe patrioţii ardeleni aflaţi în Capitală într-o Federaţie Unionistă, pentru ca apoi, în 1916, să li se alăture din nou liberalilor.
În Vechiul Regat, în ultimele decenii a condus mai multe ministere în care a lansat iniţiative serioase şi valoroase. Astfel, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii (1891-1895 şi 1899-1900), al Finanţelor (1904-1907), al Internelor (1912-1913), s-a afirmat şi remarcat prin însemnate şi valoroase contribuţii în eforturile de perfecţionare şi modernizare a învăţământului primar, normal şi seminarial, organizarea clerului mirean, conservarea şi restaurarea monumentelor antice; ameliorarea sistemului vamal; conversiunea şi renta amortizabilă a împrumuturilor, între anii 1881-1888 şi 1892-1893, echilibrarea bugetului ţării, soluţionarea crizei financiare, reglarea şi echilibrarea impozitelor directe etc.
S-a implicat cu toată energia şi capacitatea intelectuală şi în chestiuni de politică externă. În timpul războaielor balcanice a participat la tratativele diplomatice de la Londra şi la Conferinţa ambasadorilor Marilor Puteri de la Sankt Petersburg, apărând şi argumentând cu pricepere şi demnitate cauzele României. S-a dovedit un diplomat de talie europeană, pregătind şi organizând împreună cu Titu Maiorescu, între 16-28 iulie 1913, Conferinţa de Pace de la Bucureşti, la care pentru prima dată în relaţiile internaţionale problema conflictelor armate din zona Balcanică, socotită de contemporani „butoiul cu pulbere al Europei”, era rezolvată direct şi exclusiv de statele interesate din zonă, fapt ce i-a adus României un mare prestigiu internaţional, plus judeţele Silistra şi Caliacra din sudul Dobrogei.
Dar activitatea cea mai de seamă este legată, după opinia noastră, de eforturile perseverente şi consistente pentru realizarea unităţii naţionale a României. Astfel, după ce s-a angajat în viaţa politică, Take Ionescu a observat şi încurajat prin toate mijloacele, inclusiv a subvenţionat mişcarea de eliberare a românilor din Transilvania, Banat şi sudul Dunării. După declanşarea marelui război a strâns laolaltă personalităţile conservatoare, inclusiv pe Nicolae Filipescu, şi împreună cu patrioţii ardeleni din Capitală a creat Federaţia Unionistă, care, alături de liberali a devenit o puternică forţă politică, cu mare înrâurire pentru pregătirea şi antrenarea României alături de Antantă. Take Ionescu a intrat el însuşi, ca invitat, şi a participat la toate şedinţele guvernului. La 17 decembrie 1915, deci cu o jumătate de an înainte de intrarea oficială a României în război, deputatul Take Ionescu, analizând cele două tabere intrate în luptă, constatând numărul mare de aliaţi care li se alăturau şi intuind dimensiunile şi amploarea globală a conflagraţiei, declara vizionar în parlament: „Credinţa mea este că nu ne aflăm în faţa unui război oarecare, ce va schimba câteva hotare, iar apoi lucrurile se vor aşeza aşa cum au fost înainte: ne aflăm în faţa unei catastrofe a întregii omeniri, ne aflăm în faţa crepusculului unei lumi care precedează zorile unei lumi noi”. În continuare, deputatul Take Ionescu condamnă cele 17 luni de neutralitate care au trecut de la 3 august 1914, respinge orice comerţ al ţării cu vreuna din tabere, întrebându-se retoric: „Oare voinţa factice (nefirească, artificială, n.n.) a Bucureştilor în cele 17 luni de neutralitate, în mijlocul românilor de pretutindeni, care se bat sub toate steagurile şi sufăr toate invaziile, nu e oare o insultă la suferinţa neamului?”. În încheiere, el apreciază că „a sosit ceasul” ca România „să împlinească fapta cea mare”, adică întregirea tuturor românilor: generaţia sa să fie „sau gropară muncii de veacuri sau zămislitoare unei vremi aşa de frumoase încât vederea ei mă smereşte”!
Take Ionescu, ca invitat la şedinţele guvernului, intervine şi cere să fie schimbat de la conducerea Marelui cartier General Militar a generalului Dumitru Iliescu, care era incapabil şi instalat prin nepotism de către Brătianu, propunând să fie promovat în locul acestuia generalul Constantin Prezan; intră, de la 11 decembrie 1916, în noul guvern liberalo-conservator, într-un moment de răscruce, când inamicul invada Capitala; pentru el se creează ad-hoc, pentru prima dată în istoria românilor, funcţia de viceprim-ministru; rămâne în acest guvern, cu mici întreruperi, până la semnarea acelui dictat oneros impus de inamic şi, în iunie 1918, pleacă la Paris, împreună cu un grup numeros de intelectuali, spre a organiza o laborioasă şi prestigioasă activitate diplomatică în sprijinul unităţii tuturor românilor. El s-a alăturat Comitetului Naţional al Românilor din toate provinciile condus iniţial de Traian Vuia, apoi de dr. Ioan Cantacuzino şi apoi preluat de dânsul. Exista şi acţiona atunci o salbă de organisme – Liga Socială Română la Washington, condusă de Vasile Stoica, un Comitet al Românilor în Italia, sub preşedinţia lui Simion Mândrescu, iar grupul cel mai numeros era la Paris: în august circa 200 de personalităţi de la Paris se constituiau în Comitetul Naţional al Românilor de pretutindeni, care era recunoscut ca organism oficial, legitim al viitorului stat român de către Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia. Lângă Take Ionescu, preşedintele acestui organism, se mai aflau Octavian Goga, Vasile Stoica, Nicolae Titulescu, dr. C. Angelescu, J.Th. Florescu, care editau şi difuzau publicaţii precum „La Roumanie”, „Bulletin d’Informations Romaines”, „La Transilvanie” etc.
…Dar destinul nu i-a surâs. Ionel I.C. Brătianu nu l-a inclus pe Take Ionescu în delegaţia care a plecat şi negociat la Paris. Acum, regele, probabil tot la sugestia lui Brătianu, nu l-a însărcinat şi cu misiunea de a organiza noi alegeri parlamentare, ci trebuia să-şi formeze un cabinet propriu cu deputaţii aleşi de Alexandru Averescu, care, însă, când şi-a prezentat lista noului guvern, i-au dat un vot de neîncredere şi, exact la 17 ianuarie 1922, Take Ionescu se vedea obligat să-şi prezinte demisia. Regele îi mărturisise unui apropiat al lui Take Ionescu: „această vrajbă înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici (de la Palat) mă obligă să nu pot sprijini decât pe un singur om, pe Ion Brătianu.
Lui Ionel I.C. Brătianu regele i-a încredinţat misiunea de a organiza noi alegeri parlamentare. Liberalii le-au câştigat, în vreme ce Take Ionescu, şi niciun alt conservator, nici n-a obţinut numărul necesar spre a depăşi limita minimă. Cu aceasta soarta conservatorilor s-a terminat oficial. Dar Brătianu şi-a ridicat duşmănia întregii opoziţii, care şi-a propus să se răzbune pe atotputernicia Brătienilor. Take Ionescu pleca în acelaşi an la Roma, unde va deceda, la 21 iunie 1922.
Comentarii