Traian Chelariu

(21 iulie 1906 – 4 noiembrie 1966)

Pe 4 noiembrie se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Traian Chelariu. Poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul?! Poate mai degrabă intelectualul pe care istoria nu l-a putut de tot frânge. În fond, un destin marcat puternic de istorie. Născut la Dărmăneşti, viaţa l-a purtat prin Cernăuţi, Paris, Roma, Bucureşti, pentru ca, de murit, să moară atât de aproape de locul naşterii, la Suceava, unde era, de doar doi ani, lector dr. la proaspătul Institut Pedagogic. În fond, mai sunt oameni pe-aici care l-au cunoscut. Era la Suceava într-un fel de exil. Un exil salvator. În fine, nu voi relua aici idei pe care le-am tot prezentat în legătura cu semnificaţia vieţii lui Traian Chelariu. Ce vreau să spun este că, la 50 de ani de la trecerea lui în nefiinţă, lada sa cu manuscrise oferă încă surprize. Nu-i vorbă, în anii ’70 ai secolului trecut, tot de acolo au fost scoase şi publicate volumele de sonete, jurnalul interbelic, un volum de teatru, altul de proză, ba chiar, în 1989, unul de eseuri filosofice. Ca şi volumele de după aceea, începând cu Strada Lebedei, nr. 8. Din această ladă stau să fie publicate, de „Convorbiri Literare” şi de „Hyperion”, două piese inedite, Înainte de căderea Ierihonului şi În ceasul acela… Piese de teatru ce redimensionează personalitatea sa, oricum complexă. Chiar dacă nu face parte din lada cu manuscrie, scrisoarea publicată aici, primită de la nepotul său, Paul Chelaru, aflător în Germania, spune ceva esenţial despre Traian Chelariu – şi despre timpul vieţuirii sale la Suceava. (Prezentare: MIRCEA A. DIACONU)

Suceava, luni, 23 XI 1964

Dragii mei Claudiu, Victor, Bujorel şi toţi ceilalţi care, după cît am înţeles, faceţi parte din familia chelarilor vatra-dorneni,

Să ştiţi că rîndurile primite de la voi mi-au prilejuit multă, multă bucurie. Mă simţeam exilat la Suceava şi, cu toată satisfacţia morală, pe care o aveam cînd, chiar şi după trecerea de ani de zile, mi se face niţică dreptate, parcă regretam că am părăsit, fie şi în calitate de flotant, Bucureştiul necazurilor şi bucuriilor mele oricum reale şi, deci, în măsură a da un conţinut vieţii. Scrisoarea voastră, însă, mi-a adus aminte că mă găsesc între ai mei. Voi – la Vatra Dornei, Eugen – la Iaşi, ai mei şi Silvia – la Bucureşti – deci un fel de triunghi scalen pe una din laturile căruia m-am situat şi eu, de astădată cu posibilităţi reale de a Vă revedea pe toţi, căci e mai uşor să fac câte un drum la Vatra Dornei, la Iaşi, la Bucureşti din această Suceavă, decît, fiind la Bucureşti cu serviciul, să-ţi vizitezi fraţii distanţaţi de viaţă la sute de km.

La Institut am catedra de pedagogie şi psihologie, iar cursurile le ţin luni şi marţi, restul săptămînii fiindu-mi la dispoziţie pentru pregătire etc. Încep să mă acomodez. Cei de aici m-au primit, pare-se, cu bună voinţă. Sper să pot munci în aşa fel ca să merit şi stima lor. Păcat că reintegrarea mea în învăţământul universitar a venit atât de târziu. Dar, în sfârşit, fiecare avem un destin. Şi e bine să nu ne împotrivim căilor lui. Trebuia să fiu încă pe la începutul lui octombrie la noul meu post, s-au găsit însă nişte patrioţi care, ca să-mi facă un nou pustiu de bine, au aruncat, unde tocmai se hotărâse definitivarea numirii mele, vorba precum că sunt fiu de mare burghez. Cadrele au zis stop! Şi au cercetat din nou dosarele mele câte le voi mai fi având, nici eu nu mai ştiu, pe la diferitele multe servicii pe la care am perindat în acei ani de perindare de la 1940 începînd. Totuşi, în cele din urmă, s-a văzut că respectiva persoană vorbise numai aşa, din mare dragoste pentru importanta mea persoană. Nu-i nimic. Rămăsesem aproape o lună în vânt, dar poate că e mai bine. În acest fel Suceava a ajuns să-mi pară nu capitală, ci capitala capitalelor. Vă puteţi imagina ce înseamnă să începi să guşti din dulceaţa regăsirii în câmpul muncii după ce ai mai gustat, şi încă din plin, din mierea pe care ţi-o oferă muncile pe care trebuie să le accepţi indiferent că-ţi plac sau nu, numai ca să nu rămâi, şi încă în plina tinereţe a celor 58 de ani pe care i-am împlinit! – absent de pe toate schemele. Lucrurile s-au rezolvat însă. De acum, nu-mi rămâne decât să încerc să mai recuperez câteva din cele plănuite pe vremuri şi rămase, fără de vina mea, simple planuri.

Aici sunt destul de bine cazat, iară mâncarea – la cantina studenţească – este destul de bună, câteodată chiar excelentă. Aş păcătui dacă m-aş plânge. Timp am, vorba ceea, berechet. De asemenea şi linişte, căci locuiesc singur.

Voi scrieţi-mi din când în când. Cu prima ocazie Vă voi vizita. În prealabil voi telefona la nr-ul 202, pe care mi l-aţi comunicat. Dorindu-Vă, tuturor, sănătate, Vă sărut cu multă, multă dragoste frăţească,

Traian

[Dest.: Familia Victor Chelariu / 7 strada Salamon, 7 / VATRA DORNEI. Exp.: Traian Chelariu, Suceava / Institutul pedagogic de 3 ani / str. Mihai Viteazul 12]