În vreme ce reforma agrară se dovedea în final o soluţie eronată – dar care nu poate fi ignorată, fiindcă a dat ţăranilor două treimi din marea proprietate funciară, a făcut o mai dreaptă, o mai echitabilă repartiţie a pământului între românii majoritari şi minoritari, iar moşierimea a fost aproape lichidată şi înlăturată din viaţa politică – industrializarea, în schimb a obţinut rezultate remarcabile.
Este mai ales meritul liberalilor din Vechiul Regat, care – cu toate criticile şi metehnele atribuite de contemporani şi urmaşi – au lansat un program în acest scop încă din 1914; ei reuşiseră să acapareze o poziţie importantă în economie, bănci, finanţe, comerţ, iar după Marea Unire au fost şi singurii care au guvernat trei legislaturi întregi (între 1922-1926, între 1926-1928 şi 1933-1937). Lor li s-au raliat, într-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin şi alte partide şi oameni de diverse orientări – încât, de fapt şi de drept, cei mai consecvenţi partizani ai industrializării au fost Ionel I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.C. Brătianu, dar şi Ştefan Zeletin, Virgil Madgearu, Mitiţă Constantinescu, Mihail Manoilescu etc.
Marile distrugeri provocate de război, dezorganizarea şi devastarea aproape totală a întreprinderilor impuneau măsuri urgente. Noile provincii, Transilvania şi Banatul, aduceau şi ele un potenţial industrial în acest scop. Dar au fost necesare şi premise juridice importante. Prevederile noii Constituţii din 1923 – cu privire la funcţia socială a proprietăţii, asigurarea primatului intereselor naţionale faţă de cele particulare, individuale, utilizarea surselor energetice şi a bogăţiilor ţării sub controlul statului, stimularea participării burgheziei româneşti, consolidarea rolului şi locului acesteia în investiţiile de capital în componenţa şi conducerea întreprinderilor, restrângându-se pătrunderea şi atotputernicia de până atunci a marilor monopoluri străine, ceea ce s-a concretizat prin formula liberală „Prin noi înşine”. Patru legi esenţiale au fost elaborate şi adoptate în acest scop: Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului (7 iunie 1924), Legea regimului apelor (23 iunie 1924), Legea energiei (1 iulie 1924) şi Legea minelor (4 iulie 1924).
Într-adevăr, după ce în 1923 s-a atins nivelul producţiei antebelice, ritmul industrializării a cunoscut un ritm mediu de 5,4% – 100 (1924), 165,5 (1929), 147,5% (1932), 219,1 (1938). Forţa motrice a sporit de la 14,8 CP (cai putere) la mia de locuitori în 1914 în Vechiul Regat, la dublarea acestui indice în 1935, adică la 28 CP, iar la nivelul României întregite la 30,5 CP în 1938. Creşterea s-a desfăşurat dirijat şi relativ echilibrat în cele două ramuri fundamentale: categoria A – mijloace de producţie şi B – bunuri de consum, după cum urmează:
| Grupa de întreprinderi | Anii | |||
| 1929 | 1932 | 1937 | 1938 | |
| A. Mijloace de productie | 48,0 | 41,8 | 47,6 | 45,5 |
| B. Mijloace de consum | 52,2 | 58,2 | 52,4 | 54,5 |
Industrializarea s-a făcut printr-un indice ridicat de utilizare a materiilor prime interne, după cum urmează: 92-96% în industria alimentară şi chimică; 86-88 la lemn, hârtie, pielărie, sticlărie; 60-63% la metalurgie şi ceramică; 57% în electrotehnică; 42% la textile etc.
Deşi criza economică a afectat grav şi economia românească, consecinţele ei au fost reabsorbite relativ rapid până în 1936, realizându-se în continuare o uşoară creştere:
| Anii | Nr. întreprinderi | Capital investit (mil. lei) | Forþa motrice (mii CP) | Personal angajat | Valoarea producþiei (mil. lei) |
| 1919 | 2.747 | 2.837 | 481 | 157.423 | 11.712 |
| 1928 | 3.966 | 39.770 | 473 | 206.547 | 60.965 |
| 1932 | 3.557 | 39.904 | 515 | 152.198 | 32.475 |
| 1936 | 3.553 | 42.494 | 580 | 268.934 | 51.334 |
| 1937 | 3.512 | 51.758 | 723 | 278.889 | 64.457 |
Se dezvoltă cu precădere ramurile industriilor: extractivă, petrolieră, a lemnului, metalurgică, electrotehnică, textilă, a ceramicii, sticlăriei etc. Producţia de petrol, bunăoară, a crescut de la 968.000 tone în 1918 la 5,8 milioane tone în 1930, apoi la 8,7 tone în 1937 pentru ca, în 1938, să scadă la 6,6 mil. tone.
Sub raport teritorial, întreprinderile industriale au fost amplasate în câteva zone şi centre, inegal distribuite în toate provinciile. Aşa de pildă, în Transilvania erau grupate în cinci centre: Hunedoara, Turda, Cisnădie, Nădrag, Firiza de Jos, dar şi în oraşele Sf. Gheorghe, Cluj, Arad; în două zone din Muntenia, în Capitală şi pe Valea Prahovei, în Moldova – la Cernăuţi, Iaşi şi Piatra Neamţ, iar în Banat – la Reşiţa. Existau câteva întreprinderi de vârf care erau apreciate pentru produsele lor la nivel european – oţelăriile Hunedoara şi Reşiţa, conduse de inginerul Max Auschnitt, Uzinele inginerului Nicolae Malaxa din Bucureşti, Uzinele IAR Braşov. Complexul Malaxa era înzestrat cu mari conglomerate industriale şi producea bunuri variate, oţeluri, muniţii, motoare, instrumente de precizie; Uzinele IAR din Braşov fabricau peste 30 de tipuri de avioane în peste 1000 de aparate de zbor, opt tipuri de motoare aeronautice – şi printre produsele sale se remarca, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, aparatul IAR-80, de concepţie românească, având performanţe tehnice care-l situa pe locul 3 în lume între cele mai bune aparate de zbor (atingea un plafon de 11.500 metri şi o viteză de 530 km/h).
Industrializarea consolida poziţiile burgheziei româneşti şi contribuia la întărirea capacităţii de apărare a ţării. Pentru prima dată investiţiile de capital românesc ajungeau în 1938 la 65%, iar cele ale străinilor, care până la Primul Război Mondial depăşeau 65%, scădeau sub 35%. În 1938, industria extractivă, de prelucrare a materiilor prime româneşti, împreună cu construcţiile şi transporturile dădeau 50,8% din produsul social şi 41,2% în venitul naţional, în timp ce agricultura şi silvicultura însumau 30,1% şi 38,1%. România ajungea să-şi satisfacă o mare parte din trebuinţele sale interne prin produsele industriei proprii, mai puţin necesarul de maşini pentru propria-i dezvoltare. Ea producea, printre altele, locomotive de înaltă calitate, vagoane, şine de cale ferată.
În cele două decenii de pace se remarcă şi o nouă concepţie românească în domeniul surselor energetice. Se preconizează trecerea la folosirea cât mai intensă a gazelor naturale, restrângerea extracţiei petroliere, creşterea interesului pentru distilarea şi prelucrarea petrolului şi utilizarea cu maximă eficienţă a derivatelor cărbunelui, sporirea producţiilor de aur şi argint, de la 1.104 kg aur în 1921 şi 2.872 kg argint, la 5.465 kg aur în 1937 şi 25.645 kg argint în acelaşi an.
Principalii parteneri ai exporturilor româneşti sunt Franţa, Anglia, Germania, Italia, Austria, Ungaria; la exporturi predomină, în proporţie de 80%, produsele petroliere, cerealele, animalele şi lemnul. România importă în principal produse finite, mărfuri cu volum mic şi valoare ridicată – partenerii de import fiind cu precădere Germania, Cehoslovacia, Anglia, Italia, Franţa etc.
Între succese mai putem menţiona: creşterea reţelei CFR, care în 1939 atingea 11.375 km, revenind 0,576 km de linie la o mie de locuitori. Se înfiinţează şi se dezvoltă Serviciul de Navigaţie Maritimă – care în 1938 dispunea de 5 vase de călători, 7 vase de călători şi marfă, două vapoare de marfă; Navigaţia Fluvială – cu 19 vapoare de călători şi 174 şlepuri; Navigaţia pe Dunăre, care dispune în 1938 de 3 vase de pasageri, 95 de şlepuri şi 20 de remorchere. În 1930 se înfiinţează, cu capital american, Societatea Română de Telefoane, care în 1939 avea o lungime de 130.758 km, permiţând să se realizeze convorbiri cu diverse ţări de pe toate continentele.
În 1938, ca urmare a succeselor şi mai ales din industrializare, România realiza un venit pe cap de locuitor de 94-100 dolari – mai mare decât Turcia (62), Grecia (76), Portugalia (81), Bulgaria (89), dar mai mic decât Iugoslavia (106), Ungaria (108), Cehoslovacia (141), Finlanda (175), Franţa (246).
…Oricum, era un început promiţător şi epigonii de azi ar putea să roşească, citind aceste rânduri…
Comentarii