Motto: “Ce şcoală-naltă-i bătrâneţea!
E cea din urmă facultate!
În ea înveţi cum se adună
Şi cum se lasă-n urmă, toate!”
(Costache Ionaid)
Bătrâneţea e o stare de spirit. Dacă te simţi bine, eşti tânăr, iar simţământul tău nu are nicio legătură cu ceea ce consideră alţii despre tine, socotind numărul anilor sau cifrele din certificatul de naştere.
Sunt octogenară, drumul meu e mai lung înapoi decât înainte, dar, aşa cum spunea doamna profesor doctor academician Ana Aslan, încerc să dau viaţă anilor.
Vremurile au şters utilitatea bătrânilor, când le spuneau tinerilor poveşti. Acum, cu greu îi scoţi de la calculator. Bătrânii făceau căldură familiei; de ce nu mai fac şi acum? Noi, cei cu mai multe tinereţi, trebuie să ştergem proporţia între generaţii. A dispărut armonia patriarhală, când la sărbători se întâlneau toţi membrii familiei.
Să fim înţelepţi; înţelepciunea bătrânilor să te facă util şi iubit. La vârsta noastră să evităm traumele, stresul. În fiecare zi să facem ceva şi altora, să facem ceva bun. Să ştim să facem igiena cerebrală, prin mişcare şi schimbare. Să ieşim din monotonie. Monotonia duce la stres. Să avem pasiuni, dar să avem şi alternative, nu o pasiune unică, să avem cât mai multe.
La vârstă mea, ştiu că nu e fericire la care să nu te gândeşti cu tristeţe. La vârsta mea, cred că există un gol care trebuie umplut. Nu mă plâng că nu mai sunt tânără; mai dau sfaturi tinerilor, care uneori nu sunt luate în seamă.
Bătrâneţea începe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc şi cu dureri vagi. Apoi, când se îndesesc ploile şi musteşte igrasia-n amintiri, te dor oasele. Reumatismul se afirmă şi acesta este un avertisment. Doamne, cum mai trece vremea! Îmi place când mai pot discuta cu cineva, dar toată lumea n-are timp. Dacă nu comunic într-o zi, întru în panică, nu suport prea multă tăcere, urcă presiunea arterială şi glicemia. Îmi plac întâlnirile şi discuţiile amicale. Pe alţii, amintirile îi trag la fund, ca un sac cu pietre, dar eu am alte relaţii cu ele. Mă uit prin albume, discut cu părinţii, bunicii şi cu toţi cei ce nu mai sunt; păstrez fotografii din 1914. Atunci uit de toate şi de boală. Montaigne avea dreptate: “Boala se simte, sănătatea, nu. Nimeni nu s-a plâns că e sănătos!”.
Mă străduiesc să descopăr, în dragostea mea, un zid de care să mă sprijin. De ce m-aş socoti un om terminat, când am o familie atât de frumoasă?
E îngrozitor să priveşti în urmă, dar am curajul să privesc înainte.
Câtă vreme voi putea gândi, acum nu ştiu şi nici nu fac vreo presupunere. Las totul în voia lui Dumnezeu. Deocamdată cerul e senin şi soarele mai străluceşte.
A fi pensionar intelectual însemnă a fructifica viaţa, dându-i o semnificaţie nobilă, adânc omenească. Mulţi cred că cea mai bună odihnă e să nu faci nimic. Dar observăm că nimic nu extenuează mai mult decât suspendarea activităţilor. Bătrâneţea e plictisitoare, dar e singurul mod de a trăi mult. Valoarea nu ţine de numărul anilor. Asemenea timbrelor, devenim valoroşi învechindu-ne. Să punem sentimentele la frigider, să nu se degradeze niciodată.
Noi, părinţii, ne rupem inima s-o împărţim cu copiii, nepoţii şi strănepoţii.
Uneori, o amintire e mai mult decât o rană deschisă. Numai unii mă pot înţelege. Sau poate nimeni n-a reuşit să pătrundă misterul din sufletul meu.
Mă realizez în citit şi scris. Cărţile te fac fericit numai când le mângâi cu iubire.
E toamnă, frunzele au început să cadă. Sunt frunzele de brad care nu cad şi amintirile care nu se uită niciodată.
Bătrâneţea nu poate uita neplăcerile şi nu se poate supăra pe Dumnezeu, că te-a ţinut atâţia ani. Însă bătrânii au o supapă importantă, care se deschide când nu mai pot suporta. Trebuie să luptăm să îmbătrânim frumos şi să ne pregătim din vreme, că şi bătrâneţea este a noastră, aşa cum au fost tinereţea şi frumuseţea. E momentul să înţelegem că frumuseţea nu dispare, dacă e vorba de cea spirituală. O privire blândă, un surâs cald, o conversaţie inteligenţă fac posibilă o concurenţă loială între persoane tinere şi cele în vârstă. Nimeni nu ne poate ajuta să traversăm această perioadă dificilă, în afară de noi înşine. Eşti tânăr, dacă te simţi tânăr.
Fiecare perioadă a vieţii are frumuseţile ei. Vârsta e o fază biologică, să supravieţuim prin faptele de bine şi frumos. Să trăim iluzia înţelepciunii prin realizările noastre – bine, frumos, adevăr şi dreptate.
“Din lemnele ce ard, rămâne scrum şi tot rămâne,/ Din restul vieţii omeneşti, nici atât nu mai rămâne!”/ “Când la vioară rupi o coardă, ea moare tremurând…/ O altă coardă-i ia locul şi-auzi vioara iar cântând…/ Iar c-o durere cât de mică, în coarda inimii loveşti,/ Ea moare şi-o viaţă-ntreaga nu poţi să o înlocuieşti!”
Nu e totul să trăieşti, ci să ştii pentru ce trăieşti. Cuvintele lui Iorga m-au călăuzit întotdeauna şi în toate împrejurările: “Fă-ţi datoria oricând, totdeauna va fi cineva care să te vadă – tu, însuţi!”.
Mi-am dedicat toată viaţa dragostei faţă de om. Omul nu se măsoară după înălţimea sa, ci după înălţimea faptelor sale. Mărturisesc, cu sinceră modestie, că am fost şi voi rămâne ziditor de suflete.
Omul moare, rămâne după el trecerea lui prin viaţă.
Tineri, urmaţi această triadă, Credinţă, Cinste, Dreptate, iar lumea vă va iubi şi vă va aprecia! Viaţa e ca un tramvai; te înghesui, te strecori şi, când ai ajuns în faţă, trebuie să cobori. Îmi pare rău, dar suntem în pierdere de viteză. Nu uitaţi niciodată că sunteţi oameni. Nu foarte multe lucruri din viaţă le regret; de aceea mă simt liniştită.
Mă rog lui Dumnezeu să-mi păstrez luciditatea şi echilibrul, iar când va fi să plec, să plec repede, pentru a nu deranja pe nimeni.
Ţineţi minte, bătrânii sunt părinţii neamului! Apreciaţi-i şi respectaţi-i!
SILVIA CORMOŞ,
Gura Humorului
Comentarii