A doua zi, sâmbătă, 23 iulie, am fost într-o călătorie de neuitat cu mocăniţa pe Valea Vaserului. Acest tren este singurul din lume folosit până astăzi atât la transportul persoanelor, cât şi la cel al buştenilor – când i se ataşează vagoane speciale. Am simţit vigoarea brazilor, aerul curat al Munţilor Maramureşului; ne-am jucat, am tresăltat de farmecul naturii, al jocurilor, al curentului care îţi brăzda mâinile întinse, am văzut grote, am făcut opriri şi ne-am fotografiat pe minunata Vale a Vaserului.
După-amiază am ajuns la Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi am făcut cunoştinţă cu acest sentiment încurajator de demnitate înaintea morţii pe care l-au avut strămoşii noştri, dacii, şi pe care maestrul Stan Ioan Pătraş l-a imortalizat pe crucile senine de aici. La Săpânţa sunt peste 800 de cruci de stejar frumos ornamentate şi având o streaşină deasupra, care conţin pe un fond albastru câte o poezie scrisă la persoana I, din care aflăm cine a fost şi ce a făcut cel îngropat acolo. Este şi câte un desen sugestiv care arată preocupările celui care doarme acolo. M-a impresionat mormântul unei fetiţe care spunea în poemul ei că tare ar mai fi vrut să-şi mângâie părinţii, dar trebuie să se supună voii lui Dumnezeu…
În marginea satului Săpânţa ne-am închinat apoi în Mănăstirea Săpânţa Peri, ridicată recent în amintirea vechii mănăstiri de la Peri, care a fost cea mai cunoscută biserică a Maramureşului la anul 1391. Sediu peste 300 ani al episcopiei Maramureşului, Mănăstirea Peri este locul unde au apărut în limba română, pentru prima dată, Psaltirea, Evanghelia, Codicele Voroneţian, Faptele Apostolilor şi Legenda Duminicii. Biserica cea nouă de la Peri are înălţimea de 78 metri, fiind inclusă în cartea recordurilor ca cea mai înaltă biserică de lemn din lume.
Duminică dimineaţa am poposit mai întâi la vechea biserică de lemn de la Bârsana. Închinat Intrării Maicii Domnului în Biserică şi fiind ridicat în anul 1711, acest sfânt locaş face parte din zestrea sfântă a celor opt biserici de lemn ale Maramureşului incluse în Patrimoniul mondial UNESCO. M-a impresionat frumuseţea dealului Jbârului unde se află biserica, inundată de liniştea naturii care slujeşte parcă necontenit Ziditorului ei.
Apoi am ajuns la nestemata Văii Izei din zilele noastre, mănăstirea cea nouă de la Bârsana, care poartă un hram rarisim: Soborul celor 12 Sfinţi Apostoli – sărbătorită la 30 iunie. Deşi primele urme de viaţă monahală de aici sunt de prin anul 1390, activitatea monahală a măicuţelor din zilelor noastre este una impresionantă, căci în ultimele două decenii s-au ridicat aici biserica de lemn cu 57 m înălţime, turnul clopotniţă cu frumosul portic de intrare, chiliile obştii, casa duhovnicului, casa de oaspeţi, casa muzeu, poarta maramureşeană, parcul cu pod. Sfânta Liturghie a fost săvârşită de doi preoţi călugări la altarul de vară. Clopotul a strâns cu glasul său toată suflarea zonei la sfânta rugăciune. Măicuţele au cântat îngereşte la strană, oamenii îmbrăcaţi în straie populare sărbătoreşti au îngenunchiat smerit, natura s-a plecat şi ea la glasul preoţilor şi lumea s-a unit deplin cu Împărăţia lui Dumnezeu. Copiii s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos şi toată lumea s-a hrănit duhovniceşte prin cuvintele pline de har ale părinţilor şi prin sfânta anafură.
Am vizitat apoi Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei din Sighet, creat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Înfiinţat în anul 1993 prin osteneala scriitoarei Ana Blandiana şi a domnului Romulus Rusan, preşedintele Fundaţiei Academia Civică, acest muzeu care funcţionează în fosta închisoare de la Sighet este primul memorial din lume închinat victimelor comunismului.
Între anii 1948 şi 1955, aici au fost închise sute de oameni de felurite stări şi profesii: studenţi, ţărani, profesori, episcopi, preoţi, academicieni, ziarişti, istorici, ingineri, medici, politicieni care au devenit incomozi regimului comunist. Am văzut aici locul unde şi-au trăit cea mai grea parte a vieţii lor, locul unde erau ţinuţi în condiţii mizere, fără lumină, fără căldură în perioada iernii, unde erau bătuţi, înfometaţi, scuipaţi, batjocoriţi şi nu de puţine ori aduşi până la limita morţii.
Pe drumul de întoarcere am avut onoarea să-i cunosc pe marii noştri scriitori Liviu Rebreanu şi George Coşbuc la ei acasă, respectiv la Prislop şi Hordou.
La Prislop am păşit în casa învăţătorului Vasile Rebreanu, tatăl scriitorului Liviu Rebreanu, unde am văzut opera sa tradusă în 37 limbi şi costumele îngălbenite ale lui Ion Pop a Glanetaşului şi al Anei. Aici am aflat originea romanului “Ion”: gestul simbolic al unui ţăran care a îngenunchiat şi a sărutat cu patos pământul – gest văzut şi imprimat adânc în memoria scriitorului Liviu Rebreanu, primul dintre cei 14 copii ai părinţilor Vasile şi Ludovica Rebreanu.
La Hordou am fost impresionată de simplitatea, dar şi de profunzimea atmosferei care se păstrează în casa unde la 22 septembrie 1866 a văzut lumina zilei poetul George Coşbuc. Spaţiul acesta rustic, plin de obiecte vechi, m-a uimit prin mobila simplă, dar foarte bine întreţinută. Am văzut cuptorul cu un minunat “tuci” pentru mămăligă. Nu pot să uit ştergarele cu broderie roşie care împodobeau nu numai icoanele, ci şi tablourile de familie. Am văzut leagănul şi măsuţa şcolarului, impresionante prin valoarea socială. Am aflat că şi George Coşbuc provine tot dintr-o familie cu 14 copii, iar tatăl şi bunicul său au fost preoţi. Şi el trebuia să urmeze acest lanţ strămoşesc, dar a preferat să studieze filosofia şi să ajungă ceea ce va spune mai târziu: “Sunt inimă-n inima neamului meu/ Şi-i cânt şi iubirea şi ura”.
Maramureşul este cu adevărat un ţinut de vârf: el se află în vârful ţării atât geografic, cât şi duhovniceşte prin nestematele sale. Acum numără 40 de mănăstiri şi schituri, sute de parohii, zeci de călugări, sute de preoţi şi mii de suflete aprinse pentru Hristos: adevărate fecioare înţelepte în care mirul credinţei ortodoxe este păstrat cu râvnă şi oferit cu dragoste oaspeţilor lor. Un stareţ din Maramureş are o vorbă: “Când poţi să faci în jurul tău un colt de Rai, visezi la raiul de dincolo. Dar îl ştii! Dacă ştii să-l trăieşti de aici!”. Adevărat motto de viaţă cu final de RAI!
ECATERINA GRIGORESCU,
Buneşti
Comentarii