O fericită (poate nu lipsită de semnificaţie) întâmplare face ca în sacrul perimetru al Mănăstirii Suceviţa să se întâlnească reprezentările picturale ale sfinţilor Ioan cel Nou (de la Suceava), Ioan Botezătorul şi Ioan Scărarul. Chiar şi hramul iniţial al primei ctitorii a locului, întreprinsă de Gheorghe Movilă pe vremea când era episcop de Rădăuţi, a fost acela al sfintei Boboteze.
Pe unul din pereţii bisericii se află, la loc de cinste, impozanta reprezentare a aducerii la Suceava a moaştelor Sf. Ioan cel Nou, la 1402, prin străduinţa lui Alexandru cel Bun. Domnitorul este reprezentat cum se cuvine, înconjurat de Curte şi popor – aşa cum, de altfel, găsim ideea materializată şi pe pereţii altor biserici bucovinene. Despre impresionantul cortegiu prin care sfântul din Trapezunt, martirizat la Cetatea Albă, şi-a găsit odihna de veci în capitala de atunci a Moldovei, s-au scris zeci de articole.
În pridvor, impresionează suita de fresce inspirate, în care, pentru a reproduce spusele unei autoare, cu mici excepţii, „întreaga încăpere este decorată cu scene formând cicluri de vieţi de sfinţi: viaţa Sfântului Ioan cel Nou, a Sf. Ioan Botezătorul, viaţa lui Avraam şi a patriarhilor. […] Vieţii Sfântului Ioan Nou, patronul Moldovei medievale, i s-au consacrat paisprezece scene, care culminează cu aceea, mai amplă decât celelalte, pe peretele nordic, reprezentând aducerea moaştelor acestui sfânt la Suceava. […] Tot astfel, în ciclul vieţii Sfântului Ioan, scena Botezului prezintă, ca şi la Moldoviţa, un detaliu narativ care s-a păstrat până astăzi în folclorul românesc: Iisus ţine în mână un pergament cu inscripţie (zapisul lui Adam)” (Maria Ana Musicescu, Mănăstirea Suceviţa, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1965 p. 19-21).
Peretele septentrional, mult mai expus intemperiilor, încă atrage toate privirile prin ascendenta scară a lui Ioan Climax, pe care sufletele păşesc sfielnic, sprijinite de îngeri şi tentate la rele de către diavoli. Sau, după cum spune Corina Nicolescu (Suceviţa, Fotografii Ion Miclea, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 22-23): „Faţada nordică a Suceviţei este cel mai impresionant ansamblu din întreaga pictură prin intensitatea emoţională cu care sunt redate stările sufleteşti. Tema reproduce Scara lui Ioan Climax, lupta între bine şi rău, încercarea de a păşi spre perfecţiune, o enormă scară în care fiecare treaptă reprezintă un păcat. Cei care încearcă cu mare greutate să depăşească fiecare dintre aceste etape sunt însoţiţi de îngeri în zbor. În opoziţie cu aceştia, din fondul albastru-vineţiu, care domină întreaga pictură, se desprind figurile fantastice, cu expresii de groază, ale demonilor care năvălesc din toate părţile pentru a atrage sufletele în marele abis al Iadului”.
Maria Ana Musicescu supralicitează, afirmând fără rezerve: „De amploare unică şi destul de rar figurată în arta medievală românească, Scara lui Ioan Climax reprezintă incontestabil una din cele mai mari reuşite ale picturii de la Suceviţa. Pe fondul cenuşiu, vibrează net roşul cald, tivit cu alb şi cu albastru al aripilor întinse ale îngerilor, aşezaţi în rânduri ascendente şi separaţi printr-o scară oblică, de haosul vânăt al infernului. Trupuri dezgolite în poziţii neverosimile se zbat să scape de încleştarea hidoasă a diavolilor cu multiple capete. Nicăieri în pictura moldovenească nu s-a realizat un contrast mai impresionant între ordinea solemnă şi blândă totodată a lumii cereşti şi dezlănţuirea, irezistibil înfricoşătoare, a lumii iadului. Puse alături, opera senină a lui Fra Angelico şi cea fantastică a lui Hieronymus Bosch ar putea sugera contrastul pe care îl face sensibil scena de la Suceviţa” (op.cit., p. 24).
Dar toate acestea sunt ştiute şi văzute de toată lumea. Ceea ce însă este mai tainic se află la cca 5 km de mănăstire, pe o variantă la stânga din şoseaua care se îndreaptă spre cealaltă vestită ctitorie, Mănăstirea Moldoviţa. Acolo, ascunsă între munţi şi păduri, se află pensiunea „Sofia”, nume care sugerează existenţa unui loc plin de energii spirituale, de frumuseţi care te ajută să ajungi aproape de starea de graţie a înţeleptului. Şi într-adevăr, într-o poiană protejată de brazii primitori şi încărcaţi de zăpadă, apare în faţa ochilor mai întâi o bisericuţă ce străjuieşte intrarea în complex. Prezenţa ei parcă îi spune drumeţului că popasul lui va fi protejat şi vegheat de sfântul al cărui nume îl poartă mica, dar solida capelă. „Nihil sine Deo” – aşa am perceput călătoria noastră, pornită ca spre celebrarea unui eveniment secular (dar nu numai).
Când am ajuns noi, capela era închisă. Deasupra uşii – o icoană mică, din care ne privea chipul liniştit al Sfântului Ioan Scărarul. Numai că numele era scris în dulcea limbă pe care o practică astăzi românii: „St. John the Ladderer” (adică tot Ioan Climax sau Scărarul al nostru şi al strămoşilor noştri, dar într-o înveşmântare… ehei!… cu totului tot mai elevată – vorba vine!). Prin geam am reuşit să vedem că în interior, în armonie cu albul zăpezii din jur şi al luminii ce venea de sus, din turla bisericuţei, toate obiectele erau din lemn de culoare închisă. Felul în care era cioplit lemnul, aproape primitiv, sumar, ne-a făcut să ne simţim „ca acasă”. Părea desprins direct şi de puţin timp din peisajul înconjurător şi adus în biserică să susţină Altarul Domnului. Având ca model aripile îngerilor, lemnul masiv contrasta „armonios” cu albul pereţilor, văruiţi precum casele curate şi sfinţite ale ţăranilor credincioşi şi harnici. Icoanele ce străjuiesc de obicei uşile altarului erau aşezate pe două trunchiuri de brazi, ca pe două piedestaluri naturale, în timp ce deasupra uşilor altarului chipurile apostolilor se înşiruiau pe „grinda” ce făcea parte dintr-o catapeteasmă simplă şi cu înfăţişare arhaică. Crucile celor două uşi şi ale celor două trunchiuri erau simple, drepte ca sufletul ţăranului român. Stranele erau înlocuite de două „laiţe” înguste de lemn, acoperite cu „ţoale” lucrate în casă, cu „vrâste” ce evocă drumurile sau căile veşniciei. Podeaua – de aceeaşi culoare – alcătuită din scânduri aliniate, ca vechile podele din casele românilor, arăta că atât „în cer” cât şi „pre pământ” lemnul este una dintre formele materiale ale darului divin. Şi din lemn sunt făcute şi scările, de obicei. Numai că Scara Sfântului Ioan ne ajută să urcăm un alt fel de urcuş, iar faptul că hramul acelei mici capele este „Sf. Ioan Scărarul” ne încredinţează că suntem pe „urcuşul” cel bun.
*
Trei sfinţi Ioan, fiecare cu datele sale personale, în timpul vieţii – trei modele de elevată spiritualitate, de accedere către cele eterne, convocate la sfat de taină sub unul şi acelaşi cer înstelat…
OLGA IORDACHE
Comentarii