Când am aflat că pentru cea de-a XXXVI-a Întâlnire Internaţională şi Interconfesională a Călugărilor şi Călugăriţelor (5-11 iulie 2016) vom merge la Tallinn, am deschis atlasul şi enciclopedia spre a mă lumina despre locul, condiţiile şi istoria acestei ţări fascinante din lumea Nordului – Estonia.
Formată dintr-o porţiune continentală, la care se adaugă cca 1500 de insule din Marea Baltică, Estonia a cunoscut o istorie zbuciumată, dar nu şi-a pierdut caracteristica cea mai importantă – limba estoniană (şi de aici trăsătura specifică a culturii sale).
Cu o suprafaţă de 45.222 km2 are o populaţie de aproape 1,5 milioane locuitori, din care 2/3 sunt estonieni şi 1/3 ruşi, trăind în bună înţelegere cu ucraineni, finlandezi, bieloruşi. Şi-a păstrat credinţa ortodoxă (luterani 14,8%, ortodocşi 13,9%, catolici 0,4%; iar din cei 70% rămaşi, 54% se declară nonreligioşi, iar 16% nu se definesc), dar are şi multe biserici, deci şi mulţi credincioşi luterani şi metodişti.
Are un relief variat, alternând zonele de câmpie şi deal, cu multe lacuri, râuri şi păduri şi o climă temperat rece şi umedă. Republica Estonia are economie bazată pe industrie, un singur for legislativ, preşedintele este şeful statului, iar primul ministru este şeful guvernului.
Istoria sa este demnă de toată admiraţia. Invadată de vikingi în sec. al IX-lea, cucerită pe rând de danezi, suedezi, ruşi, împărţită între Polonia şi Suedia, stăpânită definitiv de Rusia ţaristă şi apoi integrată în Uniunea Sovietică, Estonia a reuşit să-şi păstreze limpede fiinţa naţională. În 1991 şi-a proclamat independenţa împreună cu celelalte republici baltice, iar din 2004 a intrat în Uniunea Europeană. A acceptat moneda euro, are un standard de viaţă ridicat, este vizitată de turişti din întreaga lume şi pentru că centrul istoric al capitalei Tallinn a intrat în patrimoniul UNESCO.
Ştiam aceste date când, cu Binecuvântatea Înaltpreasfinţitului Pimen am pornit, împreună cu maica Gabriela, cu doamna profesor Carmen Balan şi nepotul ei Vladimir Necula, să participăm la lucrările întâlnirii. Gazdă ne-a fost Biserica Ortodoxă a Estoniei, păstorită de Mitropolitul Primat Stefanos, cu care ne-am bucurat de activităţile de înaltă spiritualitate şi în alte ţări care ne-au primit în ediţiile anterioare (Finlanda, Germania, Spania, Bulgaria, Italia), alta decât Biserica Ortodoxă Rusă, care, prin Catedrala Alexandru Nevski, tronează în centrul capitalei Tallinn.
După un zbor liniştit, aşa cum ne binecuvântase Părintele Duhovnic Tarasie, am coborât în dimineaţa de 5 iulie pe aeroportul din Varşovia. Uitasem, dar ne-am dumirit pe timpul şederii, de ce era atât de militarizat şi păzit aeroportul. La Varşovia se desfăşura în acelaşi timp Summitul NATO. Am avut răgaz să-mi cumpăr o carte despre Polonia şi un CD cu muzică de Chopin. Erau însemnele spirituale pe care le luam cu mine în această trecere fugară prin această ţară vecină şi prietenă.
Când am aterizat la Tallinn am aflat că autocarul care urma să ne ducă spre staţiunea unde trebuia să se desfăşoare conferinţa sosea peste câteva ore, când aterizau şi avioanele de pe alte rute. Deja noi, participanţii, ne întâlnisem din Ucraina, Belgia, Polonia, Ungaria, Franţa, Bulgaria. Am pornit noi, echipa României, pe cont propriu, cu un taximetrist binevoitor şi cu un preţ acceptabil pentru cei 60 de km parcurşi până la Nelijärve. Când au sosit şi ceilalţi participanţi, aproape 50, noi eram deja cazaţi, făcuserăm câţiva paşi pe malul lacului ce scânteia în lumina asfinţitului soarelui nordului. În foşnetul blând al mestecenilor ce tremurau la ferestrele casei ce ne adăpostea, am adormit somn odihnitor şi binecuvântat.
A doua zi, întreaga adunare completată cu călugări şi călugăriţe, pastori şi pastoriţe din Spania, Grecia, Elveţia, Irak, Ciad, ne-am întâlnit pentru deschiderea oficială. Am ascultat prima conferinţă susţinută de Pastorul Christian Tanon, cu tema La spiritualité des Béatitudes (Spiritualitatea Fericirilor). De altfel, întreaga activitate s-a axat pe această temă: Hereux les miséricordieux, car ils optiendront miséricorde (Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui), completată de una şi mai gravă „J’étais étranger et vous m’aves accueilli” (Am fost străin şi voi m-aţi primit), discuţiile şi relatările fiind cutremurătoare prin mărturiile lor.
Ascultam şi-n activităţile noastre în plen sau pe grupe (în diferite limbi: franceză, engleză, rusă, greacă) şi am precizat faptul că noi, călugăriţele ortodoxe, care nu mergem nici în închisori, nici în spitale, avem un alt program de a milui materialiceşte şi sufleteşte pe cei care ajung la noi şi au nevoie de ajutor. Răspunsul părintelui Simeon, stareţ al Mănăstirii Sfântul Siluan din Franţa, a fost liniştitor pentru noi, care nu dovedim, prin viaţa noastră monahală, atâta jertfelnicie precum fraţii şi surorile noastre din Irak, Ciad, Franţa. El a precizat că nu ar putea ceilalţi avea atâta putere să făptuiască ceea ce povestesc, dacă nu am fi şi noi, rugătorii din bisericile noastre ortodoxe.
O bună parte dintr-o zi a fost consacrată comentariilor despre Sfântul şi Marele Sinod din Creta. Lipsa Patriarhiilor Rusiei, a Georgiei, a Antiohiei, Serbiei şi Bulgariei de la lucrările Sinodului, a fost receptată în diferite moduri şi chiar s-a încercat a se face presiuni asupra desfăşurării lucrărilor. Mitropolitul Stefanos, participant activ la acest Sinod, a făcut o afirmaţie care ne-a umplut sufletele de duhovnicească bucurie. Era vorba despre intervenţia extraordinară a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a avut un mare rol în buna desfăşurare a lucrărilor Sinodului. După ce începuseră, şi unii de pe lături pofteau schimbări de reguli, Întâistătătorul Bisericii noastre a argumentat că nici în lucrările (jocurile) laice, nu se schimbă regulile după ce jocul a început. Dezbaterile au fost fructuoase şi Tomusul adoptat a dovedit, după spusele Mitropolitului, că Sfântul Duh a vegheat, că tot ce s-a discutat şi s-a adoptat de întregul Sinod a fost într-o deplină frăţietate şi dreaptă judecată.
Discuţiile noastre pe grupe, pornite de la o pericopă evanghelică şi solicitând participarea adâncă a fiecărui membru al grupului, au evidenţiat faptul că noi, călugării, am fost născuţi pentru a fi milostivi („Naître a la miséricorde”). Alta e milostivirea plină de bucurie faţă de creştinii ortodocşi care ajung la hramurile mănăstirilor şi bisericilor noastre şi alta e milostivirea dovedită de călugării şi călugăriţele care făptuiesc milostivirea pentru creştinii din ţările distruse de bombardamente sau din închisori şi spitale.
Dacă Doamna Profesor Carmen Balan s-a integrat rapid, participând împreună la grupul de limbă franceză şi s-a impus prin pledoaria ca educatorii să se apropie cu comprehensiune de studenţi, cultivându-li-se şi valorile moralei creştine, Vladimir a strălucit alături de maica Gabriela, la grupul de limba engleză. A câştigat, dintru început, simpatia întregii comunităţi cu delicateţea şi răbdarea cu care a participat la lucrări, iar ca informatician, a descurcat înţelesurile aparatelor telefonice sau laptopuri, rezolvând situaţii tehnice pe care eu nici nu le pot rosti. În sala de mese, primea, din revărsare de dragoste, porţie dublă din cel mai bun desert, iar Mitropolitul Stefanos, văzând în Vladimir un vlăstar vrednic al viitoarelor întâlniri, îi trimitea fructe bune pentru vârsta lui de copil. Când la Vecernia noastră a ajutat ca paracliser, iar la Liturghie s-a împărtăşit, mărturisit de Părintele Simeon, îl priveam şi trăiam aleasa bucurie gândind că din pomii buni, părinţii săi aleşi, s-a vădit bună roadă. Mulţi dintre colegii noştri, călugări şi călugăriţe, voiau să înveţe de la Vladimir câteva cuvinte româneşti. El trebuia să pronunţe în limbile lor. Şi aşa s-a îmbogăţit cu cuvinte în franceză, spaniolă, estoniană sau arabă.
Ca şi la alte întâlniri ale noastre, au avut loc slujbe, vecernii sau mese, organizate pe rând de ortodocşi, catolici şi protestanţi. Au fost completate cu concerte de muzică religioasă susţinute de formaţii ale Bisericilor din Estonia. Pentru noi, ortodocşii, culminantă a fost Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala din Tallinn, cu hramul Sfântul Simeon şi Prorociţa Ana, în limba estoniană. A slujit Mitropolitul Stefanos, cu patru episcopi, cu mulţi creştini ortodocşi estonieni din oraş. Fericirile cântate în estoniană parcă le auzeam în mănăstirile noastre, iar intervenţia preoţilor noştri ortodocşi (din Spania – Dimitrios, din Franţa – Simeon) de a citi, după cele în estoniană, în franceză Apostolul şi Evanghelia, ne-a făcut mai direct participanţi la Sfânta Liturghie şi pe noi, care nu ştiam estoniana. Ne-am bucurat când am văzut cât de mulţi estonieni şi-au adus copiii pentru Sfânta Împărtăşanie, iar agapa frăţească organizată de enoriaşii Catedralei ne-a dovedit, încă o dată, că am fost primiţi cu desăvârşită, frăţească dragoste.
După o furtună cu trăsnete şi grindină, de gândeam că ne mutăm cu tot cu biserică în Marea Baltică învolburată, am pornit spre aeroport. Avionul nostru spre München era peste ceva timp, aşa că am avut răgaz să-mi cumpăr o carte despre Estonia şi să înţeleg mai multe decât ştiam când am ajuns aici.
Reveneam în ţară cu inimă bună, mai bogaţi sufleteşte şi intelectual. Totul a fost bine şi frumos, dar când am aterizat la Otopeni, bucuria noastră a fost fără margini. Eram acasă!
Monahia ELENA SIMIONOVICI
Sf. Mănăstire VORONEŢ
Comentarii