Pentru început, un scurt fragment din lucrarea Mioriţa. Dosarul mitologic al unei capodopere (Editura Eikon, Bucureşti, 2015), aparţinând lui Petru Ursache, un om şi un savant a cărui onestitate e imposibil de pus la îndoială: În 1774, când Bucovina a fost prima dată „ruptă de la Ţara Moldovei” şi alipită Imperiului austriac (ce lipici formidabil aveau ăştia la vremea aceea!), ponderea demografică o deţineau românii, 85 la sută, în vreme ce procentajul ucrainean era aproape inexistent. Oricum, statistica lui Rumianţev din 1772, cu doar doi ani înaintea raptului, nu consemnează niciun rutean la Hotin, Herţa, Cernăuţi (p. 193 – 194). Le-a împrumutat din lipiciul cel inepuizabil noua stăpânire greblătoare de bogăţii româneşti. De aceea, peste mai bine de un veac şi jumătate, tovarăşul Oţel a fericit teritoriul în cauză cu cea mai umană guvernare, trimiţându-i pe români în ospitaliera Siberie ori expediindu-i direct în Rai, ca să nu şomeze şi, ferească cel-de-jos, să nu cumva să moară de foame cei de la NKVD!
Pe aici, pe undeva, adică în satul Iordăneşti, s-a născut Ciprian Bojescu, trăitor în România, purtându-şi cu demnitate dorul de locurile natale, aşa cum rezultă şi din ultima sa carte, Cu dragoste de pământ românesc, apărută la Editura Armonii Culturale din Adjud. Cuvintele din volum sună simplu, însă această simplitate ascunde un puternic sentiment patriotic, având în vedere că omul acesta scrie mai puţin şi dovedeşte faptic mai mult, însă amintirile copilăriei îi răbufnesc uneori cu violenţă şi atunci el le aşterne pe hârtie, spre neuitare. Românii n-au dreptul să uite calvarul; nici pe cel de dincolo de graniţa blestemată şi nici pe cel de dincoace, căci şi noi, ca cei ce ne-am grăbit să ne împărtăşim din lumina Răsăritului, am avut NKVD-ul nostru care a funcţionat brici, tăind cu spor beregata elitelor din toate domeniile şi văduvind Ţara de cele mai profunde minţi şi cele mai puternice caractere.
Cartea nonficţională a lui C. Bojescu se deschide cu povestea unui bărbat dintr-o localitate situată sub geana legendarilor Codri ai Cosminului, Dionisie Nichitovici, luptător pe Frontul de Răsărit, chiar dacă era la o vârstă care l-ar fi scutit să meargă în linia întâi. Pentru el, războiul însemna dezrobirea fraţilor ocupaţi de lifta bolşevică şi reîntregirea ţării detrunchiată în vara anului 1940. N-a fost să fie, iar Dionisie cunoaşte ororile prizonieratului. Scăpat din infernul sovietic, va plonja în altul, nu mai puţin odios, din România şi, după ce a scăpat, a construit în Câmpulungul Bucovinei un monument sub forma unui arc de triumf care duce în eternitate numele foştilor veterani de război şi ale deţinuţilor politici din raza urbei de sub poalele Rarăului. Cartea vorbeşte şi despre un alt deţinut şi supravieţuitor al unui lagăr de exterminare din fosta Uniune Sovietică, în persoana suceveanului Carol Lemne Ludovic, arestat doar pentru că era de etnie germană şi debarcat în colonia de muncă forţată de la minele de cărbuni din Donbas.
Amintirile lui C. Bojescu n-aveau cum să eludeze fuga părinţilor, el având la vremea respectivă abia cinci ani. Călătoria pe timp de noapte a fost făcută pe poteci ascunse, cu copilul într-o desagă, după ce, în prealabil, mama mi-a dat un ceai din căciulii de mac, ca să dorm buştean. Altfel, risca să devină, fără voie, un guraliv „trădător”, schimbând sensul deplasării, cu neprecupeţitul ajutor al prea vigilenţilor grăniceri sovietici.
Durerea autorului e mare (ar trebui să fie şi suferinţa întregului neam românesc!), din care se naşte, în compensaţie, izvorul speranţei: Au adormit sub sfânta cruce cei patru fraţi Bojescu, născuţi, crescuţi şi puşi bine pe picioare în Iordăneştii Storojineţului, şi nu le-a fost dat să-şi vadă visul împlinit. Ei au visat reîntregirea neamului, au vrut să vadă, venind pe Siret, şi satul lor drag la sânul Patriei-mame, dar această minune a întârziat fatal. (Vânzarea de frate a fost făcută într-o cadenţă învăţată din lecţia măreaţă a tovarăşului Oţel!) Poate că urmaşii noştri vor împlini visul înaintaşilor şi vor ajunge ceasul şi ziua când întregul nostru neam va încăpea pe o singură hartă. (Neciopârţită!)
Sângele martirilor strigă din pământul crucificat al Bucovinei până la Cercul polar, iar noi n-avem voie să uităm tragedia şi drama fraţilor din acea perioadă şi nu numai de atunci! Iată un alt episod cutremurător, reluat de C. Bojescu din Istoria dramatică a teritoriilor româneşti ocupate, semnată de de Tiberiu Tudor, din istorisirea unui deportat, pe nume Gheorghe Spătaru: În 1941, ocupanţii sovietici au năvălit în ograda noastră, au ucis câinele şi au intrat în casă cu nişte puşti mai înalte ca ei. Au arestat-o pe mama, iar pe noi, copiii, au început să ne arunce în căruţă ca pe nişte snopi. Somnoroşi şi goi. Pe bunica Zamfira, paralizată, au aruncat-o ca pe un butuc. Ne-au dus… Ne-au aruncat în Siberia, în mlaştinile diavolului.
Speranţa nu-i pierdută, căci, aşa cum aflăm din cartea lui C. Bojescu, iordăneştenii au fost primii din raionul Adâncata (Hliboca îi zic ucrainenii) care au obţinut ca limba română să capete statut de limbă regională, ceea ce înseamnă că feciorii Bucovinei din cântecul lui Constantin Mandicevschi n-au pierit, iar activitatea Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, a Societăţii Culturale „Mihai Eminescu”, a unei alte societăţi, „Golgota”, ori editarea Almanahului Cultural-Literar „Ţara Fagilor” sunt dovezi incontestabile.
Comentarii