Într-adevăr, dintre toate statele înfrânte, Ungaria, care s-a văzut obligată de Conferinţa de Pace să cedeze vecinilor teritorii nemaghiare, care însumau peste două treimi din „vechiul regat feudalo-nobiliar milenar”, s-a căznit vreme de aproape doi ani să tot amâne semnarea tratatului.
De la desprinderea Ungariei de tabăra Puterilor Centrale, cu câteva zile înainte de armistiţiul general de la 11 noiembrie 1918 semnat la Compiegne, când Karolyi s-a întâlnit cu generalul Franchet d’Esperey la 7 noiembrie 1918 la Belgrad şi i-a cerut acestuia „un armistiţiu special”, şi până la 2 august 1919 când Béla Kun părăsea Budapesta fugind, în miez de noapte, într-un tren burduşit cu tot ce putuse strânge în pripă – însemnate cantităţi de aur, mari sume de bani, argintării, tablouri, comori artistice – fiind „găzduit” iniţial într-o închisoare din Austria, de unde a ieşit clandestin şi a fugit spre Rusia, unde „mai târziu şi-a găsit, în sfârşit, liniştea în braţele asasinelor lui Stalin” – cei ce i-au urmat în fruntea Ungariei, lideri ai unor forţe politice vechi sau noi, magnaţi funciari, oameni de afaceri, personalităţi de toate soiurile s-au angrenat în tot felul de alianţe interne şi maşinaţiuni externe cu cele mai diverse cercuri politice din statele europene sau de peste Ocean, sperând, încercând, acţionând ca să zădărnicească discutarea, semnarea şi punerea în aplicare a tratatului, despre conţinutul căruia ungurii au aflat cu mult înainte de-a le fi înmânat.
După ce a primit textul Tratatului de pace şi şi-a prezentat scrisorile ce acreditare, Apponyi a îndrăznit ceea ce nu i s-a mai năzărit niciunui delegat al vreunului stat învins să facă, adică să-l respingă în bloc, sfidând activitatea experţilor care îl redactaseră, fiindcă delegaţia Ungariei aştepta să vadă rezultatul tranzacţiilor ultrasecrete ce aveau loc. Conducătorii trustului Schneider-Creusot se opinteau să încheie mai multe tranzacţii avantajoase cu Ungaria; în plus şi secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe al Franţei, Maurice Paléologue, trata în secret cu contele Czaky chestiuni foarte delicate privind o posibilă modificare a unor articole din Tratatul de Pace în direcţia retrocedării unor zone din Slovacia şi Transilvania, în schimbul unor concesii economico-financiare, acordate trustului amintit, şi a unor împrumuturi franceze pentru Banca de Credit a Ungariei, ca şi a unor investiţii în domeniul construcţiilor de căi ferate în Ungaria. Însă marele nenoroc al Ungariei a fost acela că de îndată ce la Paris s-a aflat că amiralul Horthy, devenit şef al statului, negocia tot în mare secret o acţiune germano-ungară comună, numită conspirativ „lovitură de pumn”, menită să ducă la anexarea Cehoslovaciei şi Austriei, ba încă se încerca şi a-l reinstaura pe Joseph de Habsburg, toate tranzacţiile s-au sistat: statele vecine Ungariei, România, Iugoslavia, Cehoslovacia au protestat energic, silindu-l pe arhiduce să renunţe la o nouă revenire pe un posibil tron şi să plece. Între timp, delegaţiile celor trei state vecine Ungariei au înaintat observaţiile lor fie individual, fie în memorii comune, precum cel din 24 februarie 1920, prin care au contestat întreaga pledoarie a lui Apponyi despre pretinsa „unitate” istorică, geografică, lingvistică, naţională ungară, şi încă şi milenară, apreciind că întreaga „demonstraţie” a acestuia nu era decât „un artificiu de susţinere a imperialismului maghiar”.
Ca urmare, după alte trei luni, la 6 mai 1920, îi era înmânat delegaţiei Ungariei textul definitiv, care avea un conţinut aproape identic cu primul, şi care, în sfârşit, era semnat la 4 iunie 1920 de principalele Puteri Aliate şi Asociate, pe de o parte, şi delegaţia Ungariei pe de altă parte. Din partea României, textul era semnat de Nicolae Titulescu şi de Ioan C. Cantacuzino, iar din partea Ungariei de Agoston Betcard, ministrul muncii şi ocrotirilor sociale, şi Alfred Drosche Lazar, însărcinat extraordinar şi ministru plenipotenţiar.
Tratatul de la Trianon avea 364 de articole, fiind, în ansamblu, un act de dreptate istorică. În partea introductivă se includea, ca şi în cazul celorlalte tratate semnate între 1919-1920 la Paris, Pactul sau statutul Societăţii Naţiunilor, care introducea o nouă ordine juridică internaţională, urmărind apărarea păcii, organizarea cooperării între state, o lume mai bună, la care şi statele mici şi mijlocii încercau să-şi spună cuvântul.
Ungaria era redusă la teritoriul locuit cu preponderenţă de unguri, iar liniile de demarcaţie înscrise în Tratat urmau să fie delimitate pe teren de către o comisie formată din 7 membri, din care, conform art. 46, 5 persoane erau din partea Aliaţilor şi un român şi un ungur, pentru România, pentru Ardeal, Crişana, Maramureş. Problema Banatului s-a hotărât în principal exclusiv de Consiliul Suprem şi experţii acestuia, nu în conformitate cu dorinţa expresă a românilor, şi nici cu cea a sârbilor, care, fiecare dorea să acapareze Banatul întreg. S-a procedat astfel la o delimitare care însemna: o treime pentru sârbi, respectiv Iugoslavia, şi două treimi pentru România, deşi după datele statistice din 19l6, Banatul s-ar fi cuvenit, în conformitate şi cu înţelegerea din 19l6, în întregime României. Populaţia Banatului în 1916 se prezenta astfel: 592.049 erau români, 386.545 erau germani sau „şvabi”, 284.329 erau sârbi şi 242.152 – unguri. Părţii româneşti, delegaţiei prezente la Conferinţa de Pace, i s-a comunicat oficial această decizie a Consiliului Suprem la data de 11 iunie 1919, după ce iniţial trupele francez le predaseră Banatul sârbilor şi ei l-au ocupat şi-au încercat să efectueze deportări în masă ale populaţiilor de altă etnie şi să demonteze unele întreprinderi şi linii ferate sau alte bunuri din teritorii. Românii au convenit cu împărţirea făcută la Paris, care invoca, între altele, şi faptul că acea parte din Banat, care se ceda regatului Iugoslaviei, ar fi apărat Belgradul, capitala noului stat vecin, care, altfel, ar fi fost prea aproape de graniţa noului stat.
Tratatul cuprindea clauze politice, militare, navale, aeriene, financiare, economice etc.
Comentarii