O posibilă etapizare a acţiunilor militare şi diplomatice ale românilor după intrarea în război spre a pregăti şi înfăptui în final marele ideal al Unirii ne dezvăluie evoluţii şi răsturnări de situaţii neprevăzute, suferinţe permanente, jertfe umane şi materiale uriaşe.
În 1916, într-o primă etapă, între 14/27 – 15/28 august şi 23 noiembrie/6 decembrie 1916 – după ce şi-a asigurat în scris, prin două convenţii cu aliaţii din cadrul Antantei, atât statutul de-a lua parte la război şi la Conferinţa de Pace, cât şi dreptul de-a elibera şi integra la statul român teritoriile sale din Austro-Ungaria – Vechiul Regat, după ce a intrat în luptă s-a trezit singur, părăsit, nesprijinit de aliaţi, înşelat, cu trupele sale neinstruite, prost dotate, dispersate şi în Transilvania, şi de-a lungul Dunării, şi în Dobrogea, şi cu prea puţine rezerve pentru apărarea Capitalei. Lipsind presiunile militare ale aliaţilor pe toate celelalte fronturi, de Apus, în Balcani, în Galiţia şi Bucovina, inamicul a putut transfera şi concentra numai în Ardeal peste 40 de divizii, iar în Balcani a sporit forţele militare şi le-a unit sub conducerea lui Mackensen, mobilizându-i şi coordonându-i şi pe turci şi pe bulgari, încât Brătianu întrevedea dintru început dezastrul unei înfrângeri: „era sigur – scria I.G. Duca – că singuri nu ne vom menţine nici în Dobrogea, nici în Transilvania, nici pe Carpaţi, că va trebui să ne sacrificăm Oltenia, Muntenia, Capitala, şi că Moldova nu o vom putea salva decât dacă ne vor ajuta ruşii”; de aceea, înfuriat, primul ministru declara, referindu-se la aliaţi: „Am fost înşelaţi! N-am să le-o iert niciodată!”. Părăsind Bucureştiul şi plecând în refugiu spre Moldova, spre Iaşi, nepoata reginei Victoria şi vara primară a ţarului Nicolae, vrednica şi energetica regină Maria, nota: „Cu armata noastră pe jumătate nimicită, cu Capitala şi trei sferturi din ţară cotropită, cu aproape toate bogăţiile pierdute…”. Ea părea să se întrebe disperată: ce mai era de făcut?… Germanofilii, deşi în minoritate, rămaşi sub ocupanţi în Capitală, şuşoteau pe la colţuri şi – scrie I.G. Duca – spuneau: „noi ştiam că aşa se vor petrece lucrurile! Noi ştiam că pe germani nu-i poate bate nimeni! Superioritatea lor este covârşitoare pe toate fronturile!”… Nu lipseau nici atacurile extrem de dure la adresa celor din fruntea ţării: un refugiat ardelean, venit de mai mulţi ani în Bucureşti şi bun cunoscător al realităţilor politice, nimeni altul decât poetul Octavian Goga, nota pripit şi dezamăgit în jurnalul său: Vechiul Regat?… „un stat condus de politicieni ordinari, hoţi improvizaţi…, deputaţi contrabandişti!”…
Da! Vechiul Regat a sucombat printr-o înfrângere dureroasă! După ce-au intrat în Bucureşti, când au încercat să înainteze însă, la răsărit de Carpaţi, spre Moldova, trupele inamice au fost oprite la Oituz, unde unitatea condusă de vrednicul general Eremia Grigorescu a lansat chemarea: „Pe-aici nu se trece!”, făcând un zid de netrecut şi rămânând în istorie cu supranumele glorios „Divizia de fier”!
Linia frontului s-a stabilizat temporar pe cursul râului Şuşiţa – Putna – Siret, în sudul Moldovei.
Anul 1917 a însemnat o diversitate de situaţii şi aspecte nebănuite, care au sporit încercările, greutăţile, necazurile şi au oţelit voinţa oamenilor.
În Moldova s-au refugiat armata întreagă, răniţii, administraţia, familia regală, Parlamentul, guvernul, o bună parte din oamenii politici şi de cultură, specialişti din diverse domenii, o parte însemnată din teritoriile cotropite de inamic, toţi acei care îşi păstrau încrederea în izbânda finală şi posibilitatea de-a realiza unitatea statală naţională. S-au adăugat, chiar înaintea acestei „bejenii” generale a românilor, şi ruşii – care, nota în februarie 1917 regina Maria – „chemaţi în ajutor, veneau şi ei puhoi, din partea cealaltă, dinspre răsărit” şi „aceste nenumărate gloate de ostaşi ruşi trebuiau găzduite, hrănite”; şi „ruşii puseră mâna pe tot ce puteau cumpăra: bani aveau destui la îndemână, iar pofta lor de mâncare era nemărginită; ţăranii nu-şi dădeau seama că, peste puţin timp, banii nu vor mai fi de nici un folos, că nu va mai fi nimic de cumpărat şi ţăranii dădeau tot ce aveau, fără chibzuială… Ca ploaia de lăcuste, aceşti soldaţi ruşi năpădeau Moldova”. Aglomerarea, suprapopularea Moldovei în general, şi a Capitalei în special – „Iaşul, scria regina la aceeaşi dată, e ticsit de o populaţie de 10 ori mai mare decât cea obişnuită” – încât s-a ajuns la foamete, boli, epidemie de tifos exantematic şi de holeră, care au făcut ravagii îndeosebi în lunile februarie-martie 1917, încât după mărturiile istoricilor ieşeni s-au înregistrat circa 30.0000 de victime din rândurile soldaţilor români şi ruşi, răniţi şi civili.
În pofida acestor dificultăţi şi adversităţi cauzate de această calamitate de mare amploare – epidemia de tifos exantematic şi de holeră – guvernul remaniat şi consolidat, transformat la 11/24 decembrie 1916 în guvern de uniune naţională (când Take Ionescu devenea prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi odată cu el intrau în guvern şi alţi conservatori democraţi), s-a preocupat de un larg evantai de probleme, Iaşul devenind centrul organizării şi consolidării încrederii în acţiunile pentru eliberarea şi unificarea tuturor românilor.
Un aspect l-a reprezentat transferarea unor întreprinderi şi instituţii în Basarabia şi sudul Rusiei, organizarea unor depozite de muniţii şi alimente de-a lungul Nistrului; reluarea activităţii parlamentare la Iaşi, urmărindu-se cu precădere continuarea prevederilor constituţionale începute în 1914 şi întrerupte din cauza războiului – acum, de pildă, s-au dezbătut şi elaborat două legi fundamentale: legea agrară şi extinderea considerabilă a dreptului de vot, acordându-se vot universal tuturor bărbaţilor.
Procedându-se la adoptarea unor măsuri pentru salvarea valorilor de patrimoniu naţional, după ce în noiembrie 1916 s-au transferat la Iaşi unele instituţii financiare centrale, între care şi Banca Naţională a României, la sfatul aliaţilor occidentali, la 14 decembrie 1916 s-a procedat la organizarea primului transport al Tezaurului Băncii Naţionale a României la Moscova, în prezenţa ministrului Rusiei la Iaşi, generalul A. Mossoloff, iar la 27 iulie 1917, în ajunul bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, a celui de-al doilea transport în valoare de 93.362.202 tone aur fin sau, la nivelul anului 1990, de 1.200.668.081,56 dolari SUA. Odată cu tezaurul propriu-zis s-au expediat arhive, bijuterii, colecţii muzeale de stat şi particulare, valori de patrimoniu extrem de numeroase şi valoroase. În vreme ce primul transport s-a justificat cât de cât, în împrejurările vitrege ale înfrângerii ţării, cel de-al doilea s-a efectuat după izbucnirea revoluţiei, când Rusia se afla într-un haos continuu, guvernul provizoriu se schimba foarte des, fiind lipsit de autoritate şi nu prezenta nicio siguranţă de viitor.
Problema refacerii, reorganizării şi consolidării armatei a reprezentat o altă preocupare permanentă şi prioritară a guvernului. Ea a constat printr-un ansamblu de măsuri: numirea unei noi conduceri în fruntea Marelui Stat Major Militar Român, în persoana generalului Constantin Prezan, ca şef, şi a maiorului Ion Antonescu, în calitate de comandant adjunct; instruirea unităţilor în baza unor noi elemente de strategie şi tactică militară modernă, primenirea şi sporirea efectivelor armatei române cu voluntari ardeleni, bănăţeni şi bucovineni veniţi din lagărele de refugiaţi din Rusia – recent, într-un studiu dedicat senatorului Ion Nistor, acesta aducea în atenţia Parlamentului din perioada interbelică exemple că nu există bătălie în campaniile din 1916 şi 1917 în care să nu fi participat şi voluntari bucovineni; ajutorul acordat românilor de misiunile militare aliate, engleze şi mai ales cea franceză, în frunte cu generalul Henri Berthelot (căruia ostaşii români, ţărani, îi ziceau „taica Bertălău” şi aşa i-a rămas numele în istoria noastră, când e vorba de Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz); înzestrarea diviziilor româneşti cu tehnică modernă, de factură franceză şi engleză; ridicarea moralului şi spiritului patriotic al soldaţilor, prin apelul la istorie – când Iorga a rostit în Parlament crezul său convingător că „Vom fi iarăşi ce-am fost şi încă mai mult de-atâta”! (dând exemplu situaţia de răscruce de la 1538, când turcii, tătarii şi polonii invadau Moldova şi asaltau ocupând Cetatea Sucevei, ale cărei porţi fuseseră deschise de boieri), sau prin întâlnirile dintre regele Ferdinand şi ostaşii de rând, în lunile martie-aprilie, când acesta le-a promis reforma agrară şi vot obştesc şi a dispus el însuşi (urmat de alţi boieri patrioţi), împărţirea domeniilor Coroanei Regale la săteni – încât a şi fost numit de contemporani „regele ţăranilor!”.
Problem rusă – extrem de complexă, începe cu refuzul aliaţilor din Răsărit de a-şi respecta obligaţiile asumate în scris, continuând cu atitudinea lor permanent arogantă, trufaşă, dispreţuitoare faţă de români; bolşevizarea şi încercarea unor lideri de-a aresta şi transfera în Rusia familia regală şi guvernul, spre a schimba orânduirea socială, apoi dezarmarea şi expulzarea, cu mult tact, a unităţilor ruse transformate în cete de vagabonzi prădalnice, trimiterea ostaşilor români în Basarabia cu o misiune foarte complexă, dar respectând activitatea politică a confraţilor basarabeni de a-şi organiza şi proclama voinţa proprie – la care ne-am referit deja; apoi anul 1918 cu calvarul semnării Tratatului de Pace separată ca dictat al Puterilor Centrale, dar care n-a fost ratificat de rege şi Parlament, refuzul Iaşului de-a dezarma toţi ostaşii, ci de-a păstra posibilitatea unui nucleu şi de-a remobiliza armata în final, alături de aliaţii Antantei; ajutorul dat de ostaşii români confraţilor din Bucovina sau din Transilvania în 1918 şi capacitatea lor de-a interveni şi zădărnici acţiunile lui Bela Kun, de-a se uni cu trupele bolşevice, ostaşii români fiind siliţi să restabilească ordinea firească în ţara vecină şi să pornească într-un marş victorios chiar până la Budapesta, unde au ajuns la 3 august 1919 – sunt alte pagini care justifică atitudinea legitimă, temerară, exemplară, formulată de delegaţia română la Conferinţa de Pace, la care ne vom referi în continuare.
Comentarii