La despărţirea de Ion Grigore

Un sat, în Bucureşti, la etajul nouă

În Bucureşti, în corpul de pe Calea Griviţei, 28, fostă cazarmă pentru un regiment de cavalerie, există un spaţiu impresionant. Pe cea mai lungă şi mai lată masă din câte am văzut, studenţii îşi lucrează pe hârtie proiectele, în timp ce pe pereţi, cât vezi cu ochii, timpul şi graniţele geografice sunt abolite: reproduceri după frescele exterioare ale bisericilor din nordul nostru românesc coexistă cu porţiuni de mozaic roman, de graffito romano-german şi altele, într-o reluare ambiţioasă şi atentă a tot ce a dat lumii, de-a lungul veacurilor, arta murală universală. Rând pe rând, aceste studii, când nu sunt deteriorate cu bună ştiinţă, pentru a crea front de lucru studenţilor de la restaurare, sunt acoperite de altele, ale altor învăţăcei, încât imaginea îngroşării treptate a zidurilor, până la a face din uriaşul laborator o chilie-temniţă pentru ultimul din artiştii care îşi va perinda paşii pe aici, se naşte de la sine. Fantezia reporterului stârneşte zâmbetul discipolilor. Magister aici, încă de la absolvirea Academiei de Arte Frumoase, iar astăzi chiar şeful Catedrei de Artă Murală, suceveanul Ion Grigore este singurul care mă ascultă cu gravitate.

De când i-am văzut frescele de la Biserica Sfânta Înviere din Suceava şi din paraclisul Mănăstirii Dealu, iar de curând, într-o expoziţie la Fălticeni, Hristosul răstignit, simt că ştie mai mult decât toţi laolaltă, câţi suntem acolo, despre misterioasa alchimie a agoniei şi extazului care hrăneşte destinul unui mare artist. Cu toate acestea, închis înlăuntrul lui, om complicat, Ion Grigore, greu de imaginat altfel, deşi altfel trebuie să fi fiind în relaţia cu studenţii săi, este aproape mut şi absent în prezenţa reporterului. Tot ce e de spus, ce are de spus, poate fi văzut, fiindcă nu e cuvânt, este culoare, peisaj, chip, sentiment. Aşa că îl însoţesc cuminte la atelier, undeva într-un bloc la etajul nouă, din inima Capitalei, printre oale de pământ cu măciulii împietrite de mac, cu mâţişori sustraşi anotimpului, cu flori care au renunţat la apartenenţa la ciclul vegetal, pentru imortalitatea celui mineral. Pe şevalet o lucrare, pe pereţi, lucrări. Într-un colţ, dominând prin dragoste, bunătate şi înţelepciune – chipul mamei. Într-altul, absorbind, pentru a duce mai departe dragoste şi bunătate, chipul unei fete, cu ochii de albastrul unic al privirii pictorului. În rest – când restul e totul, întregul -, un sat, satul de la noi, satul arhetipal al lui Ion Grigore. Nu privesc, mă las privită, de dincolo de timp, de case blânde şi pomi aromitori, de biserici blajine şi dealuri somnoroase şi mă gândesc la întrebarea aceea, de atâtea ori adresată personalităţilor, ce ar lua cu ele pe o insulă pustie, pe Lună, în altă galaxie, şi îmi spun că de mult pentru Ion Grigore alegerea a fost făcută.

Îi pomenesc, nu ca să rup vraja, ci ca să-i găsesc izvorul, de casa pe care şi-o înalţă la Corni-Liteni şi despre biserica de acolo, care îşi aşteaptă răbdătoare artistul. Dacă se vor găsi culori, apă şi pâine pentru pictor, se va găsi şi pictorul, înţeleg din răspuns. Şi primesc fără surpriză mărturisirea că “de peste 30 de ani, fac naveta între Suceava şi Bucureşti”. Nu-mi pot reprima ticul profesional şi vreau să aflu pe când o expoziţie acasă, în casa cea mare a Bucovinei. Surâde (în sfârşit, surâde!): “Măcar acum fără programări!”

Întinsă pe catafalc, sub cerul cu luna şi stelele, între bocitoare mute şi cu obrazul uscat, o femeie visează în respiraţia ocrotitoare a satului natal. Simt fizic magia picturii şi pentru că în felul său, taciturn, Ion Grigore mi-a povestit cum a îngropat la temelia casei din Corni trupul unei făpturi necuvântătoare care îi iubise mama, îl întreb ce jertfă a pus în casele, bisericile, dealurile şi iernile sale, în satul său inconfundabil. Ridică din umeri: “Muncă”. Şi-i dau dreptate: Ce alchimist îşi spune cu adevărat tainele?

Şi trec prin Cişmigiu printre ninsori de flori, şi singurul lucru care mă deosebeşte de oamenii care păşesc odată cu mine este că eu am de-acum norocul să ştiu că undeva, la etajul nouă al unuia din turnurile sale, un sat, satul lui Ion Grigore, nu se teme de timp, fiindcă după legea străveche a acestei părţi de lume, pictorul i-a zidit în structura de rezistenţă o viaţă. Propria viaţă.

 Mai 1995

 

În raiul de la Corni

 Cu vara la apogeu alergând cu o secundă înaintea maşinii, când printre colburi aurii, când printre flori multicolore, mergem, urmărindu-i creştetul pe cer zvâcnind dintre copaci bătrâni, la biserica “unde pictează Domnul Profesor”, cum spun oamenii cuviincios, săltându-şi pălăria de pe ochii curioşi, la Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Corni. Slujba s-a terminat, dar creştinele mai au ceva de spus preotului lor, Tache Ursuleasa, aşa că urcăm tăcut pe scara de lemn, spre bolta pe care o zugrăveşte pictorul Ion Grigore, fiu celebru al satului său, profesor la Universitatea de Arte din Bucureşti. La câţiva metri înălţime, pe o podea ca o plută în aer, înconjurat de schiţe şi lădiţă cu vopsele, cu ochelari, în lumina unui reflector, artistul mai îmbogăţeşte cerul cu o steluţă. Îl asemuiesc lui Michelangelo lucrând la Capela Sixtină şi o clipă inima încetează să bată la gândul că acoperişul o să se desfacă, o să plutească şi o să se piardă în zarea pe care o iubeşte atât de mult.

 Îşi îngăduie un scurt răgaz, ca să coboare şi să iasă cu noi afară, întâi, pentru că vrem să vedem, ca să ne arate vana cu varul amestecat cu câte 12-13 straturi de câlţi, pregătită sârguincios de Florinel Cristinel Scurtu, pălimarul, suportul pe care se aşază partea policromă a frescelor, şi apoi pentru ca să stăm de vorbă, pe o băncuţă. După cea din Valea Lupului, după paraclisul de la Mănăstirea Dealu şi după bisericile din Gâldana, Sfânta Înviere de la Suceava şi cea de la Comăneşti, aceasta, de acasă, de care s-a apucat acum trei ani, este, poate, ultima pe care se încumetă să o picteze, spune Ion Grigore, vorbind de anii care nu ne întineresc, aprobat de părul cărunt şi mereu contrazis de vioiciunea intens albastră a privirii. Şi aici, iată, a fost ajutat acum două veri de fraţii Gheorghe şi Mihai Stanciu, din Buzău, studenţii săi, “buni băieţi”, care au făcut icoanele de pe catapeteasmă, iar pentru altar şi pridvor se sprijină pe promisiunea lui Lisandru, fiul altui cunoscut pictor din Corni, Costin Neamţu. De altfel, Lisandru Neamţu (absolvent de Pictură Murală şi doctorand în Estetică la Facultatea de Filosofie din Bucureşti) – ne arată – a realizat şi mozaicul de la intrarea în biserică, cu arhanghelii tutelari. Da, nu merge uşor, doar cu câte o lună de vacanţă vara, dar părintele paroh speră că va fi gata atunci când, din cei trei copii ai săi, mijlociul, Narcis Mihail, acum student la Teologie, ar putea, urmându-l, să vină să slujească aici.

E cald, e frumos, fluturi albi zboară peste flori şi cruci în cimitir. Acolo dorm părinţii artistului, după ce în această biserică s-au cununat şi şi-au botezat şi acest copil, ajuns azi la vârsta tâmplelor cărunte. El însă n-a uitat nimic, de peste 40 de ani de când stă şi predă în Capitală, tot “navetist” pe ruta Corni-Bucureşti se simte şi tot ceea ce e mai scump în viaţa omului, sărbătorile, acasă şi le petrece. Acasă, unde şi-a ridicat şi casă. Când o s-o termine? Râde şi zice că nu s-a apucat de ea ca să o termine, ci ca să aibă ce face. Casa pictorului, lângă cea bătrânească, în care a crescut şi din care a plecat de adolescent la şcoli înalte, are în linie, în înfăţişare, şi ceva trainic, şi ceva pur, curat, luminos – ca amintirile din copilărie – pe fundalul copacilor bătrâni, în care seva continuă să hrănească muguri şi mlădiţe noi. La intrare, o sculptură? “Am făcut şi o sculptură, încuviinţează visător. Ei, părul, săracul, a fost mare jale când a trebuit tăiat, că era chiar în temelie şi ridica, da, casa sus…” Niciodată de atunci nu a mai mâncat pere atât de dulci!

Dulceaţa şi mireasma lor au trecut însă, nemuritoare, în ţesătura unor zile pline de căldură mângâietoare la Corni, atunci când clopotele bat şi oamenii în biserică mulţumesc Celui de Sus că din când în când le dă atâta bucurie, cât să meargă mai departe, după firul Său de aur, spre apusul vieţii, dar nu şi al timpului. Iar în timp, frescele lui Ion Grigore din Biserica de la Corni vor rămâne şi când nu vom mai fi, fructe cu dulceaţă şi mireasmă fără moarte pentru cei de după noi, pe trunchiul de-a pururi crescând, cu cruce în creştet, spre slava cerului.

 Septembrie 2001