La imaginea pe care am încercat s-o schiţăm în fragmentul anterior despre armata română, se cuvine să adăugăm alte informaţii şi observaţii şi, totodată, să încercăm să răspundem şi câtorva întrebări: În ce moment istoric a intrat Vechiul Regat în război? Ce obligaţii şi-au asumat marii aliaţi din cadrul Antantei faţă de noi? Ce prevedea planul operaţiunilor militare elaborat de Marele Stat Major Militar Român? În ce măsură participarea României la luptă devenea o verigă a cărei trăinicie depindea de eforturile generale ale Antantei?
O primă observaţie se referă la spinoasa problemă românească. Ea nu poate fi analizată şi evaluată decât dintr-o dublă perspectivă: a românilor din Vechiul Regat, care formau abia jumătate din totalul populaţiei româneşti compacte, şi al românilor din provinciile vecine aflate sub stăpânire străină, care formau cealaltă jumătate, chiar sporită sub raport numeric. Din această perspectivă există şi persistă încă limite grave în aproape toate abordările şi prezentările, fie româneşti, fie străine. Participarea românilor la primul război este aproape în unanimitate luată în seamă, atât în scrierile româneşti şi chiar în majoritatea manualelor şcolare, liceale, universitare, cât şi în scrierile străine, abia după cei doi ani de neutralitate. Dar aceasta înseamnă că sunt uitaţi, ignoraţi mai bine de jumătate din totalul românilor – cei din vecinătatea statului român, aflaţi între graniţele Austro-Ungariei sau ale Rusiei, din Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi, respectiv, Basarabia. La declanşarea războiului, în 1914, şi guvernul austriac, ca şi cel ungar, şi cel ţarist i-a încorporat şi obligat pe români să lupte pentru o cauză care nu era a lor. E drept că, atunci când au văzut că Vechiul Regat, Patria lor firească, a anunţat public că a repudiat vechiul tratat secret de alianţă cu Austro-Ungaria, mulţi români din vecinătate, din toate provinciile româneşti, s-au refugiat clandestin la noi şi-au devenit ei înşişi apostoli şi tribuni pentru a ne îndemna să intrăm în război şi să-i eliberăm. Reamintim în acest sens doar pe câţiva dintre fruntaşii acestora: din „regatul” Ungariei – Octavian Goga, Vasile Lucaciuc, Onisifor Ghibu, Octav Tăslăuanu; din Bucovina – Ion Nistor, Ilie E. Torouţiu, Iorgu Toma, Dimitrie Marmeliuc etc. S-ar cuveni ca într-o zi să avem o sinteză asupra acestei problematici, de ansamblu, nu doar câteva monografii, puţine.
O a doua observaţie: spinoasa problemă românească devenise parte imperioasă dintr-o amplă chestiune europeană. Fiindcă, alături de români, la ordinea zilei, odată cu declanşarea războiului mondial, numai în Europa – incluzând, deocamdată, frământările acute de pe celelalte continente – se punea acut problema autodeterminării, prin constituirea sau întregirea de state naţionale, libere, independente, în rândurile unor populaţii precum: alsacieni, irlandezi, norvegieni, polonezi, cehi, slovaci, croaţi, sloveni, ruteni sau ucraineni, bosniaci, muntenegreni, traci, tesalieni, albanezi, finlandezi, letoni, estonieni, lituanieni etc. etc. Acţiunile pentru rezolvarea problematicii acesteia, naţională, presupuneau dărâmarea, destrămarea, prăbuşirea imperiilor Austro-Ungar, ţarist şi a celui mai recent imperiu, cel german.
Tocmai în acest context, la 10 zile după semnarea la 4/17 august 1916 a celor două convenţii, politică şi militară, cu aliaţii din cadrul Antantei, luând cuvântul în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, primul ministru Ionel I.C. Brătianu declara: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care lumea se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţii naţionale, nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă şi în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de prielnic ca cel de astăzi. Iată de ce nu putem să mergem decât cu Antanta şi nu cu Puterile Centrale”.
Dincolo de acest crez, rostit public, sunt de-a dreptul impresionante curajul şi perseverenţa cu care Ionel I.C. Brătianu a insistat şi s-a luptat pentru fiecare din punctele din convenţia politică şi mai ales cea militară.
Cât de sigur era primul ministru de izbânda Vechiului Regat?
Să-l ascultăm în continuarea discursului său, în cadrul aceluiaşi Consiliu de Coroană, după care a urmat actul prin care, a doua zi, a declarat război Austro-Ungariei:
„Fără îndoială, cred că din acest război vom ieşi învingători. Dar nu sunt sigur. Se poate să fim şi învinşi. De aceea, vreau să se ştie bine şi de toţi că, chiar dacă am fi să ieşim învinşi, tot cred că ţara trebuie, în această clipă a evoluţiei sale istorice, să facă acest gest… În viaţa naţională sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânda trecătoare; şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru totdeauna”.
Prim-ministrul Brătianu a cumulat şi funcţia de ministru de război şi i-a însărcinat pe subalternii săi de la Marele Stat Major Militar Român să elaboreze şi să statueze toate detaliile participării României.
Marele Stat Major fusese înfiinţat în 1882. Dar nu a funcţionat până în 1907, când s-a implicat în potolirea, înăbuşirea răscoalelor ţărăneşti. Slăbiciunile acestui organism, atât de necesar în cazul e faţă, erau nepotismul, favoritismul. Adică lipsa de profesionalism a celor numiţi de rege sau guvern. Şeful numit în 1914, de pildă, era generalul Vasile Zetu, om venal şi corupt, ca şi oamenii noştri politici de azi. Militarii de carieră îl ocoleau şi-l dispreţuiau. Şeful real, care făcea totul, era secretarul de la Ministerul de Război, generalul Dumitru Iliescu, prieten cu Brătianu, dar şi acesta era corupt şi imoral.
În elaborarea Planului de operaţiuni militare s-au implicat generalul Constantin Christescu, locotenent-colonelul Ion Râşcanu, maiorul Radu R. Rosetti, cumnat şi apropiat cu prim-ministrul. Însă, cel mai important, mai pregătit, mai simpatizat de soldaţi şi gradaţi, cu studii excelente la Torino, fost ataşat militar la Berlin, fost ministru de război, foarte bun strateg şi tactician, teoretician cu lucrări apreciate, era Alexandru Averescu. Dar acest general nu era agreat nici de regele Ferdinand, nici de Brătianu şi nici n-a fost consultat. După mai multe variante, forma finală a Planului de operaţiuni militare a fost definitivată în chiar luna august 1916 şi înmânată în plicuri sigilate comandanţilor celor trei armate în noaptea trecerii Carpaţilor, fără a fi discutată cu ei.
Efectivele trupelor române, care trebuia să intre în Transilvania, însumând circa 65% din forţele operative, adică în cifre absolute 369.159 ostaşi, urma să pătrundă în Ardeal prin mai multe trecători şi să înainteze în trei direcţii: a) spre râul Mureş; b) spre nord-vest, către Cluj şi Munţii Apuseni; c) spre pusta Ungariei, atingând zona Oradea-Debreţin.
Alte efective, cu potenţial mai redus, de circa 25%, adică exact 142.523 de ostaşi, aveau misiunea de-a asigura paza de-a lungul cursului superior al Dunării, prevenind şi stăvilind orice atac din Balcani, din sudul fluviului, din partea forţelor germano-turco-bulgare. În acest scop erau amplasate câte o divizie la Turtucaia, la Silistra, în Dobrogea.
Se păstra şi o a treia forţă de rezervă, secundară, aproape de Capitală, având un efectiv de 51.165 de ostaşi, spre a fi deplasaţi şi utilizaţi în caz de urgenţă, când şi unde era trebuinţă.
Strâns legate şi de obligaţiile asumate de aliaţii din cadrul Antantei, aceste obiective înscrise în planul operaţiunilor militare erau considerate de unii istorici recenţi, precum englezul Keith Hitchins, ca fiind „ambiţioase şi „nerealiste”.
Comentarii