Sunt deja câţiva ani de când în ţara noastră lupta împotriva corupţiei a luat proporţii nemaiîntâlnite. Pe lângă instituţiile mai vechi învestite cu supravegherea modului în care este respectată legislaţia în ansamblul său, a fost înfiinţată una specială, numită Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA). Această instituţie era mai mult decât necesară, pentru că hoţia se extindea din ce în ce mai mult, cuprinzând mai toate domeniile de unde se puteau scoate bani. Printre cei implicaţi se aflau prim-miniştri, miniştri (urmau exemplul şefului), parlamentari, înalţi funcţionari ai statului, baroni locali şi chiar precedentul preşedinte al ţării. Sigur, în toate aceste domenii de activitate sunt şi oameni cinstiţi, corecţi, care fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi împlini cum se cuvine misiunea din respect pentru ţară şi pentru cei pe care-i reprezintă.
Mulţi sunt însă plătiţi degeaba (şi nu cu bani puţini) din bugetul sărac al statului, nu contribuie cu nimic la bunul mers al activităţii instituţiilor pe care le reprezintă. Singurul lor „efort” constă în încasarea salariilor şi a altor drepturi băneşti. De fapt, muncesc şi ei, dar numai pentru a găsi calea cea mai eficientă ca propriile afaceri să meargă tot mai cu spor. Şi, dacă le merg bine, nu se pot opri. Păi, n-ar fi păcat? Şi iată cum DNA are de lucru permanent şi tot mai mult pentru evitarea prejudiciilor provocate prin delapidare sau spălare de bani. Mijloacele mass-media ne oferă din abundenţă informaţii referitoare la percheziţii desfăşurate în mai toate părţile ţării, anchete, arestări preventive, condamnări etc. Aproape că nu-i zi în care să nu afli că alţi învinuiţi au fost chemaţi la DNA, pentru că au păgubit bugetul ţării cu milioane şi milioane de euro. Aşa se face că am ajuns ca vai de capul nostru. Printre altele, învăţământul, domeniu esenţial pentru viitorul ţării, e subfinanţat. De peste douăzeci de ani aşteaptă să i se aloce acel 6% din Produsul Intern Brut (PIB) prevăzut de lege, dar încă nu e posibil, pentru că… nu sunt bani. În consecinţă, şcoala românească merge tot mai rău. Să ne gândim numai la faptul că avem cei mai mulţi copii neşcolarizaţi raportat la numărul locuitorilor în comparaţie cu oricare din ţările UE, iar elevii cei mai buni (avem şi aşa ceva) sunt racolaţi de către universităţi din Europa şi Statele Unite (oare câţi dintre ei se vor mai întoarce în ţară după absolvirea facultăţii?), încât viitorul României pentru următoarele decenii este de-a dreptul subminat din acest punct de vedere, deoarece vor lipsi oamenii calificaţi de care ţara va avea nevoie în toate domeniile de activitate.
Sănătatea a ajuns şi ea într-o stare deplorabilă tot din cauză că nu sunt bani: cele mai multe dintre spitalele închise cu ani în urmă închise au rămas şi în prezent, iar cele care funcţionează se confruntă cu mari lipsuri materiale şi de personal de specialitate din cauză că peste douăzeci de mii de medici au plecat din ţară şi muncesc unde sunt plătiţi cum se cuvine. Şi tot ca urmare a fondurilor insuficiente, lipsesc medicamente de primă importanţă (cum sunt cele oncologice), spitalele au devenit raiul infecţiilor (termenul e preluat din mass-media) etc., fapt care plasează ţara între ultimele din Europa şi din acest punct de vedere (de exemplu, suntem „campioni” în ceea ce priveşte moartea infantilă). Conştienţi de realitatea din viaţa sanitară a ţării, şefii pleacă în străinătate când au nevoie de tratamente medicale. Ştiu ei ce ştiu. Oare cum va arăta România în viitorul nu prea îndepărtat cu o asemenea stare de sănătate a populaţiei (în permanentă scădere) şi fără forţă de muncă pregătită pentru viaţa economică a secolului în care ne aflăm? Interesează acest lucru vital pe cei din fruntea ţării?
M-am referit la aceste două componente fundamentale ale vieţii sociale, dar nici celelalte nu merg mai bine. Oriunde îţi îndrepţi privirea, distingi fără efort lipsa banilor, deci sărăcia.
Având în vedere aceste triste realităţi, involuntar îţi pui o întrebare: dacă, datorită măsurilor ferme anticorupţie, se fură mai puţin (presupunând că hoţii încă neidentificaţi s-au speriat de ceea ce-i aşteaptă şi s-au oprit) şi dacă, în urma hotărârilor judecătoreşti, cei vinovaţi restituie, fie şi parţial, banii jefuiţi, de ce ţara se confruntă în continuare cu aceeaşi criză financiară ca şi în perioada anterioară? Banii recuperaţi nu intră în bugetul ţării, deci nu sunt ai oamenilor din această ţară? Se pare că nu, deoarece foarte des au loc proteste, greve, demonstraţii, reprezentanţii minerilor se deplasează pe jos 300 km până în Capitală pentru a-şi face cunoscute problemele cu care se confruntă la locul lor de muncă etc. Toţi au aceeaşi doleanţă: majorarea salariilor, iar răspunsul e unul singur în toate cazurile: nu sunt bani. Un recent exemplu în această privinţă îl reprezintă efortul guvernului de a găsi resursele necesare pentru mai buna salarizare a bugetarilor. Se caută soluţii de vreo lună de zile, dar rezultatul e acelaşi: nu sunt bani. De ce? Unde-s banii recuperaţi de la hoţi? Cu ani în urmă, după o bună bucată de vreme de la introducerea unei accize destul de consistente la carburanţi (pentru optimizarea reţelei rutiere din ţară, se zicea), văzând că nimic nu se schimbă în domeniu, oamenii se întrebau pe bună dreptate ce s-a făcut cu banii respectivi. Cu un zâmbet ironic în colţul gurii, ministrul de atunci al transporturilor a dat un răspuns rămas celebru: – Aici sunt banii Dvs., referindu-se la starea deplorabilă a drumurilor nemodernizate sau pline de gropi, la lipsa autostrăzilor etc. (de altfel, cam la fel se prezintă lucrurile şi în prezent). Dar în legătură cu banii recuperaţi de DNA ce răspuns vor primi oamenii (dacă vor primi vreodată)?
GH. GIURCĂ
Comentarii