Cea de-a treia întrebare menită să explice de ce a suferit România în 1916 „o înfrângere zdrobitoare” se referă la: starea armatei, efective, organizare, înzestrare tehnică, conducere, tactică, strategie, moral, spirit de iniţiativă etc. Pentru a sintetiza o imagine asupra acestor aspecte, ne folosim în mare parte de ultimele cercetări, pe care le considerăm realiste, obiective, imparţiale, profunde, aparţinând istoricului american Glenn E. Torrey, care a însumat concluzii din rapoartele unor comandamente, surse arhivistice, mărturii ale contemporanilor din ambele tabere, inclusiv aprecieri ale istoriografiei româneşti.
La cei 38 de ani de când devenise stat independent, Vechiul Regat avea la nivelul anului 1916 o populaţie de 8 milioane locuitori. România a chemat sub arme în 1916 peste 800.000 de oameni. La aceştia mai trebuie adăugaţi alţi 400.000, adică circa 30% din populaţia masculină capabilă să lupte. Circa 560.000 de oameni formau armata de operaţiuni, iar 400.000 dintre aceştia – forţele de luptă. Din cele 336 de batalioane, 146 erau în serviciul activ, 120 de rezervă, iar restul formau unităţi teritoriale sau de miliţie, compuse din bărbaţi mai vârstnici, până la 55-56 de ani.
Forţele de luptă propriu-zise erau organizate în 23 de divizii de infanterie, 2 divizii şi 5 brigăzi de cavalerie, 6 brigăzi mixte şi 329 de brigăzi de artilerie. Deşi relativ multe, cele 23 de divizii cuprindeau efective, înzestrare tehnică şi aveau calităţi de luptă foarte diferite. Fiecare divizie avea un număr de 3 brigăzi, din care primele două formate din soldaţi mai tineri şi ofiţeri activi, iar a treia brigadă – din rezervişti vârstnici; dispunea, totodată, de un divizion de cavalerie, unităţi de artilerie uşoară şi de sprijin – în medie fiecare divizie cuprinzând 640 de ofiţeri şi 27.000 de soldaţi.
Înzestrarea tehnică era învechită, depăşită, provenită din import: soldaţii aveau puşti Mannlicher, tip 1893 şi chiar din 1879; existau 4 mitraliere la un batalion; diviziile care erau formate mai ales din rezervişti aveau efective mai reduse – de 420 de ofiţeri şi 17.000 de soldaţi fiecare, dispunând doar de 2 mitraliere. Exista şi o a treia categorie – diviziile de la numărul 17 la 23 – constituite ad-hoc în timpul mobilizării sau în primele zile după intrarea în război, din bărbaţi mai vârstnici, cu puşti mai vechi decât cele amintite, care nu dispuneau de nicio mitralieră. Unităţile de cavalerie cuprindeau personal mai bine selectat şi cu o anumită experienţă, dar cu arme uşoare, învechite, fără o instrucţie adecvată, fiind inferioare unităţilor similare de pe frontul din Vest.
Infanteria era formată în majoritatea ei covârşitoare din ţărani, din care 60% nu ştiau să citească şi să scrie; erau oameni cinstiţi, disciplinaţi, foarte buni patrioţi, căliţi în greutăţi, răzbătători, supuşi, cu un moral exemplar; dar cei participanţi la operaţiunile din 1916 aveau o instrucţie foarte sumară, învechită, anacronică; ei nu erau la curent nici cu noile schimbări tactice, nici cu noua tehnică de luptă. Din totalul celor mobilizaţi în 1916, circa 80% erau rezervişti cu o instruire mult prea sumară, de maximum 30 de zile, învechită teoretic şi practic, şi, în multe cazuri, fuseseră chemaţi la instrucţie pe plan local şi utilizaţi de ofiţeri la munci agricole, la boieri, ca forţă de muncă, în contul instrucţiei. Chiar lucrările mai noi ale istoricilor români recunosc că mulţi dintre cei mobilizaţi „nu aveau decât o instrucţie sumară”.
Conducerea armatei era foarte deficitară. Existau 154 de generali, din care 55 activi şi 99 în rezervă. Lipseau subofiţerii şi ofiţerii de grad inferior corespunzători formaţiunilor constituite. Pe total, revenea un subofiţer la 87 de soldaţi. Existau, de pildă, 220 de maiori, din care 35% erau în rezervă, şi aceştia trebuiau să conducă 366 de batalioane. Din cauza gradului ridicat de analfabeţi nu se puteau face avansări. Majoritatea ofiţerilor erau cu studii liceale; cei cu studii superioare – profesori, avocaţi, medici etc. – aveau o pondere mică. Generalul Dragalina, bunăoară, constata că în divizia sa, care lupta în prima linie, jumătate din companiile din subordine erau conduse de ofiţeri în rezervă, fără pregătirea militară necesară. Rapoartele germane sau austriece evaluau gradul de pregătire al ofiţerilor români ca fiind necorespunzătoare vremii. Dintre ofiţerii superiori, unii aveau o pregătire bună, sub influenţa şcolii militare franceze, alţii sub înrâurirea şcolilor din Austro-Ungaria, dar numărul acestora era foarte redus. Exista o conducere strict centralizată, care bloca, nu lăsa posibilitatea subordonaţilor la o iniţiativă proprie. Unele elemente de tactică se bazau pe concepţii franceze învechite, cu mult dinainte de 1914. Se preconiza: atacul frontal, ofensiva cu orice preţ, mobilizarea cu precădere a infanteriei, utilizarea unei avangărzi, atacul final la baionetă, efectuarea unor şarje de cavalerie. Erau ignorate cunoaşterea hărţii, organizarea apărării şi înaintării în funcţie de cadrul geografic, de particularităţile terenului, coordonarea operaţiunilor infanteriei cu artileria şi aviaţia – care se afirma acum.
Deficienţele cele mai multe izvorau şi din cheltuielile bugetare militare cele mai mici din Europa şi lipsa unei brume de industrie de armament proprie, dependenţa totală de importuri. În vreme ce, de pildă, la un regiment german sau austro-ungar reveneau în medie 14-16 şi frecvent 16-18 mitraliere, un regiment român avea doar cel mult 4; o brigadă inamică, germană, dispunea de numeroase tunuri moderne, eficiente; una românească avea doar 6 tunuri vechi, de calibru mic, de 55-57 mm, pe care soldaţii români le numeau în derâdere „puşcoace”. Din cele 368 de baterii de artilerie, doar 180 erau relativ mai noi, de 75-105 mm; ţara avea o graniţă de peste 600 km pe crestele munţilor, dar niciun fel de artilerie de munte. Staţiile de radio-telegrafie erau foarte puţine şi doar la înaltul comandament; ordinele se transmiteau prin liniile civile de telefon-telegraf, dar în mod frecvent şi prin curieri. Nu exista o logistică. Totul se baza mai ales pe improvizaţii şi planuri foarte bune care, în unele cazuri, s-au dovedit depăşite de surprizele reale ale luptei moderne. Liniile ferate erau rare şi fiecare linie se îndrepta spre Capitală. Armata română avea 1.500 de camioane, cele mai multe vechi. Pentru transportul proviziilor se utilizau încă 50.000 de căruţe cu tracţiune animală, iar deplasarea ofiţerilor din statul major se făcea cu 1.500 de automobile particulare, rechiziţionate în pripă. Lipsuri grave erau şi în domeniul echipamentului – lipseau îmbrăcămintea de iarnă, bocancii, cizmele – cei mai mulţi ostaşi purtau încă opinci de casă, care se rupeau în timpul marşurilor. Asistenţa medicală s-a asigurat de 42 vagoane-spital, improvizate, şi 900 de ambulanţe – cele mai multe improvizate din maşini particulare rechiziţionate.
Faţă de armatele ţărilor dezvoltate din Occident, armata română mai avea la dispoziţie 44 de avioane modeste, din care funcţionau doar 30, care au fost distribuite şi împărţite celor patru armate şi folosite doar pentru recunoaştere şi nu pentru luptă; austro-ungarii aveau în schimb 70 de avioane de luptă pentru Transilvania, iar nemţii 180 de avioane de luptă numai pe frontul din Bulgaria, precum şi două zepeline care au şi survolat Capitala; de asemenea, despre o „marină” de luptă nu putea fi vorba în cazul armatei române – care dispunea de 4 monitoare şi câteva vase mici, care acţionau doar pe Dunăre, zone în care circulau sub controlul armatei române asigurat de pe mal. România începuse să producă mine, dar ele erau deficitare şi deveneau „mai periculoase pentru ostaşii români decât pentru inamici”.
Pe ce s-a bazat în acest caz intrarea României în război, în 1916? Pe curajul şi patriotismul unei armate de ţărani, care lupta pe viaţă şi pe moarte pentru o cauză dreaptă şi care va da un greu tribut de sânge, ce, în final, nu va fi zadarnic. Intrarea în război s-a mai bazat pe o posibilă colaborare cu aliaţii, pe respectarea clauzelor militare, în condiţiile în care Statul Major Militar a elaborat un plan judicios, realist, care în esenţă prevedea 3 armate române, reprezentând două treimi din armată, circa 65% trebuia să invadeze şi să ocupe Transilvania – unii istorici români estimează aceste forţe la 80% din totalul efectivelor – iar o altă armată, a 4-a, trebuia să fie dispersată de-a lungul Dunării şi, de la Turtucaia la Silistra, păstrându-se şi o rezervă generală în apropierea Capitalei.
Comentarii