Vasile Chirică

(1947-1994)

 Absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava în anii 60, Vasile Chirică a fost iniţiat în literatură de către profesorul Ion Ştefănescu, mentorul care a îndrumat numeroase generaţii de tineri bucovineni pe calea cunoaşterii prin lectură.

Chiar dacă destinul i-a fost frânt de condiţiile neprielnice ale acelui timp, fostul elev a continuat să citească în mod constant, cu pasiune şi – mai ales – să scrie poezie, singura cale de evadare dintr-un real cenuşiu şi inconfortabil.

Din manuscrisele păstrate de familie am selectat aceste poeme, în care se distinge o voce poetică puternică, originală, impregnată de marile emoţii ale existenţei şi cultivând zicerea directă a unei experienţe în care se amestecă lumini, observaţii notabile, dar mai ales umbre. (Prof.dr. Elena-Brânduşa Steiciuc)

 

 ZIUA DE MÂINE

Când sfârşi ultima zi de lucru, la facerea lumii,

Ziditorul îşi frecă mâinile pline de moloz,

Cu gândul la ziua următoare,

Când cetatea omenirii, gata fiind,

Va putea atârna în cui dumnezeiasca mistrie.

 

Azi e sâmbătă şi mâine duminica

Se va rostogoli firesc pe hârtia săptămânii.

Azi e sâmbătă, singura zi când nu trebuie

Să am grija celei ce urmează.

 

Mâine, după duminicalul tipic, îmi voi purta

Gâtul ţeapăn de lup între baieri albe de cămaşă scrobită.

O să colind tot oraşul cu capul sus şi fruntea plină de cucuie,

Privind în jur pe sub borul pălăriei tari de duminică.

 

Apoi, pripăşit prin vreo cafenea,

O să închin de unul singur,

Aşa cum fac nebunii de sărbători.

 

 

ÎNTUNERICUL

Vezi cum vine

Întunericul

Cu dinţii albi.

Cum urcă morţii

În clopotniţe

Să-şi tragă singuri clopotele.

Desprinde-ţi de mine

Ochii îngheţaţi!

Din orbite să-i laşi

Să ţi se rostogolească

Dinainte, să vezi

Cum se clatină

Umbre cu cozi de scorpion

Şi scutură

Putregaiul fosforescent

Din scorburi.

 

 

RESEMNARE

A-nnebunit oraşul de clopote.

Tristeţe să fie oare?

Ori numai glasuri nostalgice,

Venind din nu ştiu ce timp

Şi căutând nu ştiu ce urme?

Ce tânguire de suflete

Umple sferele joase

Şi sferele-nalte,

Copleşindu-ne,

Făcându-ne să ieşim din noi

Şi, privind către turnuri,

Să ne-ntrebăm

De unde vine?

Bat clopotele…

Dar cum nu pot

Să atârn de funia lor,

Ca-n anii copilăriei,

Îmi clatin capul,

Într-o parte şi-n alta,

Mulţumindu-mă să ascult

Răscoala sunetelor din propriul craniu.