Fără să fie „singur printre poeţi”, Ion Paranici face parte din casta plină de nobleţe a celor pentru care cuvântul are cea mai înaltă funcţie, aceea de (re)întemeiere a omului în relaţia sa existenţială cu Universul, atitudine confirmată şi de recentul său volum de poeme, intitulat Mersul înserării (Ed. Junimea, Iaşi, 2016). Cuprinzând trei secvenţe tematice (Focul aleargă, Vremea din oameni şi Din neam de cuvinte), cartea se prezintă ca o unitate, având în vedere fiorul liric ce străbate de la prima până la ultima creaţie, trăirea intensă, combustia sufletească, arzând materia până aproape de epuizare. Ce rămâne? Esenţialul: flacăra poeziei care încântă şi aduce lumină, absentă din vorbăria fără noimă de pe tarabele aşa-zis poetice, unde asupra cuvântului e aruncată, cu voie sau fără de voie, cumplita anatemă, cu autori descalificaţi ce cred despre sine „că preţuiesc ceva”. Chiar la un asemenea aspect pare să facă referire poetul într-o notă de tristeţe asociată cu regretul: Coboară vorbe rele/ Din nervii răvăşiţi acolo/ Unde-i suveran urâtul… (Pe chipuri) – trei versuri cu multiple semnificaţii. Cuvântul s-a degradat şi a devenit opusul său, iar vorba, în coborâre, e aidoma unei zburătoare frumoase care îşi pierde penajul, ajungând orătanie înfiptă cu ciocul în pământ. Răvăşirea din versul al doilea e de rău augur, întrucât produce dezordine şi face posibilă prezenţa urâtului suveran, o adevărată calamitate pentru poet. Dar şi pentru orice persoană pentru care vieţuirea în cadrele Frumosului e o prioritate.
O condiţie esenţială pentru Ion Paranici e petrecerea mioritică sub zodia dorului, salvatoare de orizontalitate şi integratoare în veşnicie sub semnul crucii, chiar dacă poetul n-o afirmă explicit, căci semnul acesta concentrează singurul cronotop valabil spre care ar trebui să se mişte întreaga omenire. Aici, în centrul ei, are loc o teribilă anulare a contrariilor: moarte – viaţă, aici e punctul unde are loc anularea zăngănitului istoriei, aici timpul se lasă convertit în netimp. Cu alte cuvinte, Ion Paranici şi-a luat crucea şi nu face altceva decât, printr-un susţinut efort, să-şi înmulţească talanţii: Să poţi muri de dor/ E semn c-ai să trăieşti/ Printr-o lucidă literă de carte,/ Că vei avea-ndrăzneala/ Să te ţii în trupul/ Timpului ce vine (Chiar şi-atunci…). Şi urmează în a doua şi ultima strofă, din aceeaşi creaţie, un îndemn cu proiecţie ontică adresat, deopotrivă, sieşi, dar şi eventualului cititor: Frică să nu-ţi fie/ Chiar şi-atunci când/ Dor îţi este/ Să te destrami/ În fiecare zi. Dorul destrămării e un paradoxal complex de sentimente trăit la cote înalte de toţi misticii creştini, izvorul nesecat a ceea ce se numeşte metanoia. Cu cât destrămarea e mai accentuată, printr-un proces continuu şi anevoios de dematerializare, cu atât reconstrucţia capătă aspect mai solid, omul devenind el însuşi operă de artă prin jertfă şi modelată permanent de Creator. Către un asemenea statut tinde şi poetul Ion Paranici, iar efortul artistic îi e pe măsură, într-o smerenie de apreciat: Neterminată-mi/ Pare lumea asta,/ Cuvintelor/ Le sunt şi-acum dator (Când o altă vreme…) – o datorie, în definitiv, inepuizabilă, faţă de responsabilitatea artistică de fiecare zi. Poetul zideşte şi se autozideşte, un proces acaparator de mare nobleţe, fără să poată spune vreodată că misiunea sa, izvorâtă din talent, s-a încheiat, căci Mâine-om fi/ Măcar/ Ce azi ne-nchipuim că suntem? (În fiece-ntrebare). Cum închipuirea-i fără limite, interogaţia îi urmează îndeaproape, totul e ca omul să nu rămână doar la acest stadiu al unui prea ieftin confort în care se scaldă vestitul personaj, pre numele lui Oblomov. Concluzia lui Ion Paranici e că, în situaţia când nimeni/ Nu mai vrea să ştie/ Cât de sănătos/ E timpul dinlăuntrul nostru,/ Peste toate/ Se aşază colbul lenii, al inerţiei, cum ar fi spus Nicolae Labiş, cel ce abia începuse lupta împotriva ciocoilor care îmbolnăviseră timpul, printr-o cumplită deturnare de la rosturile lui fireşti, ca să nu amintim şi pe cele suprafireşti.
Prima impresie creată în poema Doar într-o zi, din partea a doua a volumului, e că autorul însuşi se lasă cuprins de mrejele unui topos al comodităţii, ca în aceste versuri de final: Întârzii în cuvintele/ Ce-mi apără/ Şi dreptul de a crede/ Şi nebunia/ De-a mă pierde-n ele. Descoperirea de profunzime se dovedeşte a fi alta: sinuozitatea mişcării poetului evidenţiază originalitatea acestuia, având în vedere că fragmentul a fost construit pe un alt paradox, asemănător celui deja amintit. Artistul „se pierde” în patria cuvintelor, în sufletul unui întreg popor care s-a acoperit cu o cultură nemuritoare, fiind vorba de patria vaselor comunicante unde se adună energiile într-un flux al verticalităţii. De-aceea, posibila pierdere va fi urmată de o recompunere a personalităţii pe fundamentul spiritual al unui neam întreg. Dar iată şi confirmarea celor spuse, de data aceasta într-o poezie întreagă (Când le ascultă), imposibil de fragmentat: Pe când nu se gândeau/ Că vor pleca să vadă/ Ce-i cu liniştea din ceru’-acoperit/ De rădăcini bătrâne,/ Cântece bărbaţii/Au lăsat în fluier.// Din cuminte lemn şi/ Din fior de aer,/ Ele au trecut în oameni/ Să le fie lacrimă/ Şi dor, şi câte/ Le mai poate crede/ Mersul sângelui/ Din zori şi până-n înserare.// Cineva, acum, când le ascultă,/ Singur vrea să fie,/ Despre plânsu’-ascuns/ Ce-l arde/ Numai Dumnezeu să ştie. Plânsul e o confirmare a unei stări ontologice aşezate la intersecţia celor patru puncte cardinale, echivalentă cu recuperarea centralităţii interioare a omului, de regăsire a sinelui profund aflat în relaţie cu Dumnezeirea. Până la urmă, poezia lui Ion Paranici conţine şi valenţe ale rugăciunii, bine ştiindu-se că aceasta e una din prea puţinele condiţii care ne menţine în libertate, iar poezia (şi nu orice fel de rimătură, ori însăilare de vorbe), în afara libertăţii spiritului, e chiar de neconceput. Abia când poetul se simte ca un sacerdot, ceea ce e cazul lui Ion Paranici, stihurile sale îl pun în relaţie cu Centrul lumii, periferia fiindu-i aproape complet neinteresantă şi străină, aflată totuşi sub observaţie, motivul fiind acela că aici se sălăşluiesc urâţenia, răutatea şi orice fel de alt păcat: Rugămintea-mi este/ Ca-n aceste versuri/ Duminică să fie slujbă./ Mă voi afla acolo, ca să pot uita/ Că între ziduri/ Urbea se încruntă/ Şi în nespuse vorbe/ Vipera-i ascunsă.
Îngemănarea dintre idee şi sentiment face ca poezia lui Ion Paranici să aibă densitate şi încărcătură metaforică, în vreme ce autorul, considerându-se coborât printre semeni din neam de cuvinte, se află într-o oarecare suferinţă din pricina lipsei plăsmuitorilor de imagini, care farmecă omenirea în integralitatea ei: …atunci când scriitorii sunt puţini/ Oraşu-i mai sărac/ Şi întunericul/ E mult prea des (În noapte). Şi dens (tot la superlativ!), am putea adăuga. Oficiind în singurătate, condeiul poetului realizează emoţiei (…) statuie, iar cuvântul, unica realitate pentru scriitor, primeşte de fiecare dată, la prezentul continuu, o învestire specială, dacă ne gândim că între autor şi cuvânt se instaurează o fericită simbioză. Creatorul procedează la convocarea vocabularului, zămislind o lume a cărei strălucire se revarsă binefăcător asupra omenirii. În acelaşi timp, expresia artistică devine o treaptă, niciodată suficientă întru devenire. E de amintit un exemplu de referinţă din folclorul românesc, cel al celebrului răspuns dat de Manole atunci când e întrebat dacă va putea să înalţe o construcţie care s-o depăşească pe cea deja realizată prin sacrificiu, idee prezentă şi la Ion Paranici: Cuvântul are azi de lucru/ Într-un vers/ Şi simte că poemul/ Îi va fi altar (Metafora-i sămânţa).
Impresia generală e că Ion Paranici, pe lângă faptul că apare ca un mânuitor experimentat al metaforei, se prezintă şi în postura de gospodar, pentru care mersul înserării, având aspectul şi conţinutul „luminii line”, îi aduce o molcomită melancolie, încheindu-şi periplul poetic într-o notă de optimism: Pagina de carte-i/ Loc de veci/ Al celui care cheamă-n ea/ Un roi neîmblânzit de semne.
Comentarii