Vara anului 1918 şi primele luni ale toamnei aceluiaşi an au însemnat schimbări neaşteptate, spectaculoase, masive, decisive pe frontul principal din Europa de Vest, dar şi pe celelalte teatre de operaţiuni militare, inclusiv în Balcani – îndeosebi după intervenţia economico-financiară, navală şi terestră a SUA… Cel mai bogat şi puternic stat din lume, SUA, a intrat oficial în război la 17 aprilie 1917. A mobilizat 3.800.000 de soldaţi, un bogat arsenal naval şi terestru. Dar americanii s-au mişcat încet şi nu s-au grăbit să moară pentru europeni. Un memorialist contemporan, I.G. Duca, nota: „După concepţia noastră, lovitura decisivă nu putea fi dată germanilor decât în ziua în care americanii vor fi sosit în Franţa. Or, după câte ştiam, intervenţia adevărată şi efectivă a armatelor americane trebuia să aibă loc abia în primăvara anului 1919”. Şi, totuşi, lovitura decisivă s-a produs în 1918. Ea a înclinat acul balanţei victoriei în favoarea Antantei şi aliaţilor ei, inclusiv a României.
Acest fapt a permis României să remobilizeze armata şi să participe alături de aliaţi la realizarea întregirii naţionale a Vechiului Regat, la înfăptuirea ţelului pentru care s-a angajat în 1916, când s-a aruncat cu toate forţele sale în vâltoarea conflagraţiei.
În cei o sută de ani care s-au scurs de-atunci, s-au elaborat şi difuzat torente de studii şi cărţi de istorie, privind, deopotrivă, originile, cauzele generale şi speciale, contextul şi pretextul, declanşarea şi desfăşurarea, încheierea şi bilanţul războiului, împlinirile şi prelungirile sale, unele ca, bunăoară, în cazul României, până în zilele noastre, şi încă în viitor, fără a le putea bănui sfârşitul.
Au existat şi există încă aspecte şi amănunte care au fost uitate, mistificate, minimalizate sau exagerate ori superficial analizate şi evaluate, dintr-o mie şi unu de motive şi interese. Cum istorie este politica trecutului şi politica este istoria zilelor noastre, cei care au scris au prezentat, uneori foarte diferit, realităţile pe care le-au trăit popoarele lor. Într-un fel au scris istoria statele învingătoare şi într-altul cele învinse. Astăzi, încă, cine ar dori să descopere adevărul general, real, obiectiv, cu reversul său, cu toate înfăţişările şi desfăşurările sale, ar trebui să poată citi tot ce-au scris şi învingătorii şi învinşii, încât numai astfel ar găsi acel posibil şi credibil numitor comun, imparţial, ideal, între opiniile unora şi ale altora.
Cât despre scopul, angajarea şi participarea României, beneficiile şi sacrificiile ei, perseverenţa sau inconsecvenţa manifestate în diverse faze ale conflagraţiei faţă de o tabără sau alta, s-au formulat şi „argumentat” opinii şi concluzii dintre cele mai diverse şi insolite, îndeosebi de către scribii imperiilor prăbuşite, opinii mai mult sau mai puţin subiective şi obiective, din care nu lipsesc uneori – e drept, în ultimul timp tot mai rare, singulare – interpretări simpliste, extremiste, contradictorii, unele conţinând chiar şi unele aberaţii şi invective. România? – se întrebau unii revizionişti în etapa interbelică – o „curvă” profitoare: a aşteptat doi ani cochetând şi realizând diverse tranzacţii economico-financiare, când cu o tabără, când cu alta! S-a alăturat mai întâi Antantei, şi-apoi, când România a fost înfrântă, a încheiat un tratat cu Puterile Centrale. Însă, când a văzut că Germania şi aliaţii ei pierd războiul, a trecut din nou în tabăra învingătorilor. România Mare? O creaţie „artificială”! Un rezultat al unei politici „imperialiste”, „anexioniste”: a smuls teritorii de la vecinii învinşi, pe cale „armată”, sub pretextul că acestea i-ar fi aparţinut, chipurile, „odată”.
Dacă astfel de opinii aflăm în limbajul ţărilor revizioniste – îndeosebi în etapa interbelică, dar uneori până-n zilele noastre, în cazul Ungariei, mai ales al fostei ţări „socialiste”, ca URSS, ori a vecinei ei de azi, moştenitoarea cuceririlor sale, aflată acum în război „spre a da înapoi ceea ce a luat cu hapca” (vorba lui Soljeniţîn) nu se mai întâlnesc, totuşi, astfel de opinii şi expresii astăzi; dar să nu uităm de „cărţile” faimosului „academician” Mihai Roller din anii ocupaţiei sovietice – am dori să oferim cititorilor, să prezentăm şi să comentăm măcar, oricât de sumar, şi concluziile dintr-una din cele mai recente sinteze apărute la sfârşitul anului 2014, peste ocean.
Istoricul american Glenn E. Torrey, profesor emerit la Universitatea Emporia din Kansas, SUA, cercetând din pasiune şi interes profesional câţiva ani buni istoria noastră, învăţând chiar limba română (pe lângă numeroasele limbi de circulaţie universală pe care le stăpâneşte bine), după ce a avut acces la numeroase arhive, memorii, colecţii de documente, surse naţionale şi particulare din mai multe ţări europene, inclusiv din România, a realizat o valoroasă sinteză intitulată România în Primul Război Mondial (tradusă şi la noi la sfârşitul anului 2014). În concluziile sale, el scrie: „Participarea României la Primul Război Mondial a avut un impact amplu asupra tuturor forţelor beligerante. Atât Puterile Centrale, cât şi Aliaţii au imobilizat pe Frontul Românesc importate resurse militare în detrimentul operaţiunilor desfăşurate în alte părţi. Mai mult, promisiunile cu privire la anexarea unor teritorii, pe care Puterile Antantei le-au făcut cu reticenţă noului aliat pentru a-l câştiga de partea lor, au reprezentat ulterior o piedică în negocierea unui acord de pace. În ceea ce-i priveşte pe români, aceştia au avut de îndurat o înfrângere zdrobitoare în 1916, o probă de luptă, a focului, trecută cu greu pe câmpul de bătălie în 1917 şi impactul traumatizant al Revoluţiei Ruse, ceea ce i-a obligat să încheie o pace separată, dezastruoasă, cu Puterile Centrale. Victoria finală a Antantei le-a permis să-şi atingă ţelurile pentru care au luptat”.
Lecturând şi meditând la o astfel de concluzie originală, lapidară, exactă, echilibrată, nuanţată, temeinic argumentată, imparţială, am încercat – şi în bună parte la sugestiile sale – să reanalizăm succint şi să evaluăm unele etape distincte prin care a trecut România în anii războiului, să relatăm în ce relaţie s-a aflat cu ambele tabere pe parcursul acestor etape, în ce măsură s-au modificat sau nu scopul şi mijloacele prin care a acţionat statul român, fie pe cale militară, fie diplomatică, în ce mod au participat la toate aceste eforturi atât românii din Vechiul Regat, cât şi confraţii lor din noile provincii, care şi-au proclamat în final Unirea cu România Mare sau, mai corect, România întregită. Şi toate acestea spre a putea urmări şi cântări atât unele dificultăţi şi adversităţi întâlnite, care trebuiau biruite la Conferinţa de Pace, cât şi foloasele de care s-a bucurat statul român în cele numai două decenii de pace, precum şi ponoasele cu care s-a confruntat, în lupta cu revizionismul şi revanşismul foştilor învinşi şi nemulţumiţi, până când România Mare sau România legitim întregită a sucombat şi a fost învăluită de forţele externe şi azvârlită în iadul celei de-a doua conflagraţii mondiale – din care a ieşit, după 1945, prin lăcomia Imperiului Roşu şi neomenia şi chiar cu complicitatea aliaţilor occidentali (care deşi au câştigat războiul au pierdut pacea) – cu moralul prăbuşit, cu teritoriul sfârtecat, împuţinat şi ocupat, cu avutul înstrăinat şi adusă apoi, în zilele noastre, în situaţia ca statul român să fie obligat să accepte iarăşi trupe străine în ţară, în nădejdea reală sau iluzorie de a apăra şi scăpa de ameninţarea expansiunii unei mai vechi şi actuale mari puteri vecine, dornică şi ieri, în ajunul Primului Război Mondial (când i-a promis printr-un tratat secret de către Anglia şi Franţa) să înainteze şi să acapareze Constantinopolul şi Strâmtorile, lucru pe care nu-l poate întreprinde fără a călca peste trupul României.
Comentarii