Despre zorişti şi “Zorile Bucovinei” în cărţile lui Grigore Crigan

O carte cum este aceea a lui Grigore Crigan în dialog cu Vasile Tărâţeanu, “Cu sufletul pe buze”, Misto, Cernăuţi, 2015, poate fi citită nu numai ca poveste a unei vieţi şi a lumii şi timpurilor în care s-a desfăşurat ea, ci şi pe zone de interes. Cum şi Grigore Crigan, şi Vasile Tărâţeanu, şi autoarea acestor rânduri şi-au topit mulţi ani din biografie în cerneala tipografică a unor ziare, pe de o parte, iar pe de alta, cum ne este încă proaspătă în memorie marcarea celor 75 de ani ai publicaţiei “Zorile Bucovinei” din Cernăuţi, concepută şi realizată de redactorul-şef Nicolae Toma şi de Echipa sa ca o mare sărbătoare a comunităţii româneşti din Regiunea Cernăuţi, istoria acestui ziar al românilor din Ucraina a fost cea care s-a cerut în primul rând reluată în aceste impresii de lectură.

Cred că prima dată termenul de zorist l-am auzit rostit de Nicolae Toma şi apoi eu însămi l-am folosit povestind despre deosebitele evenimente la care m-am numărat printre invitaţii redacţiei “Zorile Bucovinei”, la etajul II al clădirii-monument de pe fosta Cale Domnească, fosta Iancu Flondor, azi Olga Kobyleanska. Dar abia la impresionanta manifestare a aniversării, când pe scena Centrului “Tineretul Bucovinei” din Cernăuţi – de pe strada Eroii Maidanului, nr. 5 (fostă Armata Roşie, denumirile străzilor mai ales în Cernăuţi sunt istorii ale istoriei oraşului) – au fost chemaţi foştii colegi, am aflat din gândurile rostite atunci cu glas tare de ziaristul şi poetul Simion Gociu că termenul îi aparţine fostului redactor-şef adjunct, prozatorul Grigore Crigan. Aşa se întâmplă cu expresiile, cu termenii fericit găsiţi, lumea îi adoptă şi le uită părinţii! Şi la noi, de pildă, cine mai ştie astăzi că îndelung folosita cândva zicere “Unii cu sapa, alţii cu mapa”, vine de la titlul unui articol al ziaristei Viorica Ciorbagiu? Dar dacă zorist înseamnă ziarist al “Zorilor Bucovinei” (cred că şi scriitor legat de “Zorile Bucovinei”), din “Cu sufletul pe buze”, am înţeles că zorism are un înţeles mai larg: după ce Vasile Tărâţeanu menţionează că este “după câte mi se pare mie, o noţiune de fabricaţie proprie”, Grigore Crigan o explică: “Zorism, după mine, este totul ce ţine de popularizarea, în ziarul «Zorile Bucovinei», a istoriei, trecutului, prezentului românilor nord-bucovineni, a valorilor noastre naţionale”. Şi fiindcă tot suntem aici, să reţinem şi precizarea că titlul cărţii derivă din aprecierea făcută de Simion Gociu scrisului lui Grigore Crigan: “întotdeauna ai scris cu sufletul pe buze”.

 Istoria “Zorilor Bucovinei” începe acum trei sferturi de veac, la începutul ocupaţiei ca o componentă tradusă integral, pe urmă parţial, în limba română a publicaţiei ucrainene “Radeanska Bucovina” (Bucovina Sovietică), în deceniul şapte al secolului trecut devenind un ziar de sine stătător, întâi în haine chirilice şi abia din anii 90 cu fireştile caractere latine. Perioada primă este evocată de Grigore Crigan şi în nuvela “Iarba ochilor tăi…” din volumul “De ce ne iubesc femeile” (2014), dar acolo cu mijloacele prozatorului, spre deosebire de această carte de mărturisiri făcute lui Vasile Tărâţeanu şi provocate de cunoscutul poet. Nuvela este inspirată de perioada cernăuţeană a lui Paul Celan, el însuşi o perioadă traducător la această publicaţie. Două fragmente din “Iarba ochilor tăi…” sunt elocvente pentru cum erau văzute, tratate varianta tradusă în româneşte şi traducătorii în epoca stalinistă: “Când îşi reveni, îl întrebă despre apendicele (chiar astfel se exprimase), apendicele acela care este redacţia ziarului tradus. «Ăsta e ştrafbat-ul nostru, adică batalionul disciplinar». «Şi de ce l-aţi botezat astfel?» «Pentru că ziarul principal, cel de bază, se scrie şi se tipăreşte ziua, iar „apendicele“, cum atât de precis l-aţi numit dumneavoastră, lucrează în cea mai mare parte noaptea: până se traduce, până se culege, până se tipăreşte ziarul, se face dimineaţa. Orbecăiesc ca bufniţele sau liliecii»”. Şi: “Îndreptând pistolul spre tânăr: Oare nu chiar tu ai comis aberaţiile astea [este vorba de despărţirea la capăt de rând a unui nume, al cărui fragment suna depreciativ în româneşte, n.n.], iar acum te bucuri că nu-i putem afla pe făptaşi. Uitaţi-vă, se adresă el superiorilor de la regiune, unde stă vipera camuflată! Firea de harpă eoliană a lui Anci îl făcu să amuţească definitiv, rămase uluit de această avalanşă de învinuiri şi ocări absurde, lipsite de orice temei şi de orice logică. Vru să răspundă ceva, deschise chiar gura, dar nu avea limbă de grăit. Îi veni în ajutor adjunctul, responsabil de ediţia tradusă: «Tovarăşe redactor-şef, acesta este unul din cei mai buni traducători din redacţia noastră!… El cunoaşte opt limbi». «Care limbi? De ce trebuie să ştie atâtea limbi? E destul două, dar bine…». «Ştie rusa, ucraineana, franceza, italiana, româna, engleza, germana… Scrie şi versuri în această limbă», adăugă el fără să conştientizeze faptul că la aceea vreme, în toţi anii de război limba germană devenise o limbă tabu, deoarece era limba inamicului. Redactorul-şef de-a dreptul contrariat: «Ştie nemţeşte?! Mai scrie şi poezii în limba fasciştilor?»…” De altminteri, Paul Celan este evocat de Grigore Crigan şi în “Cu sufletul pe buze”: “VT: – Că eşti ucenic al şcolii de traducători eminenţi de la «Bucovina sovietică» şi «Zorile Bucovinei» înţeleg foarte bine, dar în ce mod te consideri şi un învăţăcel în ale tălmăcirilor şi al lui Paul Antschel/Celan? /GC: Dragă Vasile, timp de peste 8 luni de zile acest Paul Antschel a salahorit ca traducător – din toamna anului 1944 până în mai 1945 – în redacţia ziarului «Bucovina sovietică» (…) Şi pe lângă articolele, reportajele de pe front, ordinele comandamentelor militare traduse din ziarul de limbă ucraineană, «Radeanska Bukovyna» insera şi bucăţi literare. Cele mai multe erau transpuse în versiune românească de Paul Antschel/Celan. Sunt nişte traduceri uimitor de frumoase, chiar elegante aş spune, din diverşi scriitori ucraineni… E mare păcat că la noi nu există cercetători care să investigheze această temă – a traducerilor lui Paul Celan şi a colegilor săi de la «Bucovina sovietică». Doar acolo el s-a format ca traducător. Prin 1946, lucrând deja la Editura bucureşteană «Cartea Rusă», avea să apară în traducerea lui romanul «Un erou al timpului nostru» de M. Lermontov. Iar eu am avut nu o dată ocazia să analizez traducerile din «Bucovina sovietică», anume din perioada anilor 1944-1945”.

Dialogul purtat de cei doi zorişti, Grigore Crigan, ziarist de la absolvirea Facultăţii de Romano-Germanistică a Universităţii Cernăuţi [“un timp (din 1963 şi până în 1967) am fost traducător la «Bucovina sovietică», apoi din 1967 şi până la pensionare am muncit în diferite sectoare ale redacţiei ziarului «Zorile Bucovinei» – lucrător literar, corespondent [redactor, n.n.], şef de secţie – şi din 1969 până în 2004, aproximativ 35 de ani – redactor-şef adjunct. /VT: Cu o singură înscriere în cartea de muncă!”] şi Vasile Tărâţeanu, cu 13 ani de muncă în aceeaşi redacţie, îi cheamă din memorie sau focalizează atenţia cititorului asupra unora dintre zoriştii care contează în mod deosebit în istoria ziarului românesc din nordul Bucovinei. Şi implicit asupra acestei istorii.

În mod firesc este adus în discuţie numele poetului, prozatorului, traducătorului Vasile Leviţchi, primul redactor-şef al “Zorilor Bucovinei”. Pentru Grigore Crigan, de neuitat rămâne vocea sa “inconfundabilă, de o muzicalitate aparte”, care dădea un farmec deosebit emisiunilor literare de la radioul regional – emisiuni la care, la rându-i, avea să participe peste câţiva ani şi care, alături de faptul că “puteam nu numai să traduc materialele, să redactez, dar şi să le citesc în eter ca un crainic veritabil”, aveau să aibă rolul lor în invitaţia (refuzată: “Mi-am imaginat ce am să fac acolo în mediul acela ucrainean-rusofon, fără prieteni, departe de părinţi, de mama bolnavă…”) de a prelua conducerea Redacţiei Româneşti a Postului de Radio “Ucraina Internaţional” de la Kiev. Privitor la Vasile Leviţchi, de la naşterea căruia în noiembrie se vor împlini 95 de ani, Grigore Crigan povestind că nuvela sa istorică “Vornicul Miron”, scrisă în 1964, “o proză de reconstituire, care, însă, depăşeşte documentul, pornind în mare parte de la ipoteza ficţională” (Grigore Bostan), o proză de curaj inacceptabilă pentru edituri, “văzuse lumina tiparului în «Zorile», pe timpul redactoriei aceluiaşi Vasile Leviţchi”, ca şi “Învăţăcelul” puţin mai târziu, dă curs îndemnului lui Vasile Tărâţeanu de a comenta evenimentul apariţiei acesteia din urmă: “Pentru mine chiar că a fost un eveniment. Şi nu numai eu, dar şi colegi de-ai noştri se miră până acum prin ce minune «Învăţăcelul» apărea în 1966, când, de bună seamă, cel care a provocat românismul în Bucovina (Aron Pumnul) era un nume tabu. Pesemne, unul Vasile Leviţchi ştia câte «încasa» din cauza tinerilor zburdalnici de atunci, pentru care a plasa în centrul unei povestioare un nume pus la index era o simplă aventură juvenilă şi inocentă… Subliniez: pentru noi, tinerii redacţiei. Dar nu şi pentru redactorul-şef, căruia într-o bună zi i s-au pus în cârcă, fiind învinuit că a transformat ziarul (organ de presă al partidului!) într-o foiţă literară, pentru care faptă/vină a şi fost destituit din funcţie”.

Un alt zorist chemat din memorie de Grigore Crigan este prietenul, fostul coleg de facultate şi apoi de redacţie Ion Gheorghiţă, “care pe lângă faptul că era poet, mai avea şi un dezvoltat simţ al umorului”, cu care l-a “lecuit” de primele elanuri lirice. Vremea aceea era a scrisului, dar şi a cititului cu nesaţ: “La fel ca şi toţi colegii din redacţie, citeam totul ce-mi cădea în mână. Pe atunci, la librăria cernăuţeană «Prietenia» se descărcau în fiecare trimestru vagoane de cărţi editate în Ţară – literatură originală şi tradusă…” Astăzi, “Prietenia” nu mai există, în schimb a început să se înfiripeze o mică şi la zi bibliotecă de carte românească la sediul “Zorilor”, graţie scriitorilor şi manifestărilor literare organizate aici de redacţia condusă de Nicolae Toma. S-a irosit însă de-a lungul timpului comoara de care vorbeşte Grigore Crigan: “Desigur, în şcoli [în copilăria, adolescenţa sa, n.n.] despre existenţa dicţionarelor nu putea fi vorba. Le-am găsit abia în redacţia ziarului «Bucovina sovietică»/«Zorile Bucovinei», o adevărată comoară…”

Ion Creţu, fost şef de secţie la “Zorile Bucovinei”, este de asemenea pomenit în context apreciativ, odată pentru strădania sa de a-l repune în drepturi pe poetul şi prozatorul iconar Vasile Posteucă şi altă dată pentru onorarea datoriei de fiu al satului cu monografia acestuia, Tereblecea, alături de alţi intelectuali, Vasile Crigan enumerându-i pe Vasile Bizovi, Ion Posteucă, Gheorghe Gorda, Dumitru Covalciuc, de asemenea zorist, cu monografiile lor despre Boian, Stăneşti, Voloca, Oprişeni. Şi numele zoristului Ştefan Broască este pus pe pagina cărţii, dar în ipostaza de critic literar scriind despre cărţile lui Grigore Crigan.

Nu puteau să lipsească, şi nu lipsesc, celelalte două nume, ceilalţi doi zorişti cu viaţa dedicată scrisului la “Zorile Bucovinei”, Mircea Lutic şi Maria Toacă. Secretar general al ziarului de elită şi veghetor neodihnit de elită la corectitudinea limbii române, Mircea Lutic este menţionat ca mare maestru al traducerilor şi cu Premiul “M. Eminescu” al Academiei Române pentru poezie, iar Maria Toacă pentru notele de lector publicate la cărţile lui Grigore Crigan, dar şi pentru volumul său de publicistică.

Rămân în paginile cărţii şi alte nume de zorişti – Iosif Ţalel, Ilie Ştefureac, Ion Chilaru, Gheorghe Mihalcean, Ilie Olari, Tudor Andrieş, Mihai Huţcal, Vasile Grigoraş, Ilie Tudor Zegrea, şi alte momente din istoria ziarului, pe care bogăţia experienţei, plăcerea povestitului, a întrebatului şi ascultatului şi mai ales a aducerii aminte a amândurora, a lui Grigore Crigan şi a lui Vasile Tărâţeanu deopotrivă, le ridică în lumina ochilor cititori. Promisa carte a lui Grigore Crigan (în bună parte deja existentă în “Zorile Bucovinei”) va înavuţi această istorie scrisă şi atât de mult trăită a ziarului bastion al limbii române din Regiunea Cernăuţi şi coagulant al elitei sale culturale româneşti: “Într-un timp, la «Zorile Bucovinei» se formase o veritabilă şcoală de ziarişti şi traducători, faima cărora ajunsese atât la Chişinău, cât şi în Ţară. A te număra printre zorişti era ceva prestigios, de invidiat. Mulţi ar fi dorit pe atunci să facă parte din colectivul acelui ziar. Floarea intelectuală nord-bucovineană era concentrată aici sau trecuse prin şcoala lui”.

Acelui timp, pe care l-a înnobilat, îi aparţine şi Grigore Crigan. Însă mărturisirea este omul însuşi: “Da, dragă Vasile, în viaţă am avut marea şansă de a lucra la unica, în deceniile postbelice, redacţie românească din nordul Bucovinei…”