Oameni și cărți

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (LXIV)

Votul de la 27 martie 1918 s-a făcut în conformitate cu principiul proclamat şi universal acceptat în aceste zile, de către oamenii politici cu vederi progresiste, în frunte cu Wilson şi chiar cu declaraţiile teoretice ale lui Lenin, care oficial considera imperiul ţarist „o închisoare a popoarelor”, dar practic s-a dovedit un demagog, care s-a preocupat să invadeze cu Armata Roşie şi să păstreze cât s-a putut din fostul imperiu. Sfatul Ţării a acţionat după principiul actual şi de viitor: orice naţiune are dreptul sacru, imprescriptibil, de a-şi hotărî soarta şi viitorul”.

Este însă ciudat şi de neacceptat – se arăta în continuare în telegrama-circulară a ministrului de externe C.C. Arion – că Ucraina, care şi-a proclamat ea însăşi dreptul la existenţă liberă şi independenţă, în aceleaşi condiţii istorice şi în aceleaşi zile, neagă cu îndărătnicie, cu spirit fanatic, expansionist, aceleaşi drepturi fireşti şi pentru statul ei vecin, Republica Moldovenească, urmând astfel politica tradiţională a imperiului din care abia s-a desprins. În acest spirit, cu numai o lună în urmă, delegatul Republicii Democrate Ucraina a cerut public şi, în mod oficial, la Berna „o nouă reunire a Basarabiei la Ucraina”, care s-o accepte aeropagul internaţional, câtă vreme Basarabia, din punct de vedere istoric şi etnic, a fost întotdeauna românească”. Atitudinea Ucrainei este cu atât mai inexplicabilă şi condamnabilă cu cât „în Transnistria populaţia românească numără în prezent peste 500.000 de suflete şi aparţine azi Ucrainei”, deşi România ar putea pretinde pentru aceşti români aceleaşi drepturi pe care Ucraina le cere pentru rutenii-ucraineni din Basarabia”. Când s-a constituit oficial ca stat şi a semnat Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk, la 3 martie 1918, Ucraina nu avea însă astfel de pretenţii teritoriale asupra Basarabiei.

Arătând cât de nefundamentate, eronate, arbitrare şi anacronice sunt pretenţiile Ucrainei, C.C. Arion, în telegrama-circulară din 2 iulie 1918 reaminteşte şi de notele de protest ale guvernului ucrainean şi conţinutul acestora şi anunţă, totodată, că va expedia la legaţiile României şi textul notelor de răspuns ale guvernului român, pentru ca reprezentanţii ţării noastre să poată fi „la curent cu tot ce priveşte această problemă de o importanţă atât de mare pentru noi”.

De fapt, prin nota din 13 aprilie 1918, guvernul Republicii Democrate Ucraina declanşa, din instinct pravoslav, cu voia sa, un război diplomatic pe care-l va prelua Ucraina bolşevică, mai energică şi mai fanatică, după ce Armata Roşie va lichida Ucraina democratică; diferendul româno-ucraineano-rus se va internaţionaliza mai întâi la Conferinţa de Pace de la Paris, apoi URSS, „bastionul păcii”, îl va permanetiza, amplifica, diversifica şi-l va transforma într-un pretext revizionist, regimul bolşevic dovedindu-se, astfel, el însuşi, un aprig şi fidel continuator al regimului ţarist, ba încă preocupat şi obsedat să lărgească, să sporească cu mult cuceririle şi metodele de împilare şi exploatare ţariste. Problema Basarabiei va deveni subiect tensionat în cadrul unor conferinţe internaţionale, temă pentru o puzderie de broşuri şi pamflete bolşevice, cauze ale unor acţiuni subversive sovietice, motiv pentru numeroase conflicte de graniţă, româno-sovietice, îndemn la meditaţii şi inspiraţii pentru unii satrapi sovietici pentru a încerca, într-o formă mascată, să ofere lumii o aşa-zisă soluţionare a problemei românilor din Transnistria, pentru ca, în final, să se autodemaşte ei înşişi, despre falsa preocupare pentru rezolvarea problemei naţionale în cadrul a ceea ce a însemnat, cât a existat, noul imperiu rus, URSS. De aceea, nu credem că exagerăm dacă anticipăm şi în acest fel condamnăm gestul necugetat al Ucrainei din 1918, dacă arătăm şi-i dăm dreptate istoricului olandez Wilhelmus Petrus van Meurs, care, într-o excelentă carte a sa opina că, a vorbi despre România Mare interbelică, fără a aminti mereu de Basarabia, despre spinoasa problemă a Basarabiei, ar echivala cu a analiza doctrina nazistă germană, fără a-l pomeni, a-l menţiona pe Hitler, ideologul ei.

Contemporanii acestui început de conflict – dezlănţuit de acelaşi stat, care astăzi s-a războit contra propriului său frate tocmai pentru că i-a dat şi răsdat de cinci ori cât ar fi meritat (aprecierea îi aparţine, cum scriam deja, lui Soljeniţîn, nu mie) au descifrat şi înfierat acest act necugetat, în zilele lui iulie 1919. Într-un articol intitulat „Grajdanii Sfintei Rusii” şi publicat în cotidianul „România Nouă” din 7 iulie 1918, I. Matei scrie: românii şi ucrainenii „au avut la început o singură busolă: aplicarea principiilor revoluţionare în sensul socialismului internaţional, spre a crea o nouă ordine pe ruinele Imperiului sfărmat”, aşa cum au încercat toate grupările şi naţiunile din această „închisoare a popoarelor”.

Când au intrat în 1812 în Basarabia, ruşii s-au declarat şi erijat în unii ce veneau cu crucea în mână să-i elibereze pe creştini de „întunericul Semilunii”. Însă, după ce s-au văzut stăpâni peste români, ruşii s-au dovedit mai lacomi şi mai răi, mai hapsâni decât turcii: „elementul românesc a fost redus prin sistemele rusificării la o nulitate politică”; „moldovenii nu contau în combinaţiile de hegemonie ale ruşilor, nici chiar după ruperea Republicii Basarabiei de faimoasa republică federativă rusă” proiectată. Însă, când Republica Moldovenească şi-a proclamat independenţa şi unirea, „dovadă că a înţeles şi a purces spre libertate şi dreptate naţională, faptul acesta a provocat, fireşte, o zguduire în beatitudinea politică a ruşilor, inclusiv în rândurile fraţilor mai mici, ucrainenii; ei nu mai înţelegeau nici cum să renunţe la prerogativele lor de putere şi să accepte şi dreptul la libertate al moldovenilor”, încât „a început reacţiunea; mai întâi sfioasă, apoi luând treptat caracterul unei agitaţii tot mai îndrăzneţe”, pentru ca apoi s-o vedem manifestându-se în acte de provocaţie publică”.

A existat mai întâi o reacţiune naţională internă: „patrioţii rusofoni, ruşi, ucraineni, au refuzat, de pildă, în calitatea lor de funcţionari ai vechiului regim rus, să predea cheile de la poştă sau instituţiile la care au lucrat, atunci când Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor i-a schimbat, ori a refuzat să depună jurământ în Biserica „Sf. Gheorghe” din Chişinău, cu prilejul depunerii Jurământului de credinţă pentru actul Unirii. Ba încă, cei mai mulţi foşti funcţionari, „cu cheile înfundate în buzunare, cinovnicii (funcţionarii) au plecat în semn de protest peste Nistru”. N-au făcut rău, pentru că nu moldovenii îi chemaseră în Basarabia, după 1812. Toţi aceşti „grajdani ai Sf. Rusii” au început apoi, indiferent de coloratura lor politică, să-şi exprime şi „revendicările lor naţionale în legătură cu Basarabia.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: