Odihneşte-te în pace, dirijorule !

(în preajma fulgerătoarei plecări)

Duminică 24 ianuarie, 2016, Ziua Unirii Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească, spre un singur nume – România. Nume care dăinuie de 157 de ani, dar care trăieşte, astăzi, spaima unor pierderi ireparabile, dacă nu vom fi atenţi la realităţile lumii în care trăim. Zi de bucurie în inimile românilor, când nemuritoarea Hora Unirii se mai aude pe plaiurile de legendă ale Mioriţei.

În calendarul creştin este duminica orbului din Ierihon, cel căruia Mântuitorul îi spune: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”, afirmaţie care trebuie să ne dea de gândit când, pe valurile vieţii, fiind în pericol de a ne scufunda, cerem salvarea, fără a avea credinţă deplină.

Televiziunea Trinitas transmite slujba duminicală de la Patriarhia Română. Ascult cu atenţie răspunsurile date de corul Bisericii Patriarhale şi identific în ele rezonanţe ale corului Bisericii Sfânta Vineri din cetatea Sucevei, dirijat până mai ieri de cântăreţul bisericesc şi dirijorul Ştempel Virginel, zilele acestea condus pe ultimul drum. O mare şi grea pierdere pentru muzica corală bisericească a Sucevei.

Mă-ntorc în timp. Revăd pe scena Casei de Cultură a oraşului Suceava formaţia corală a Bisericii Sfânta Vineri, într-o formă de înaltă clasă, atât ca vestimentaţie, cât şi ca interpretare, sub bagheta lui Ştempel Virginel. Surpriza a fost plăcută, căci nu mai ştiam nimic de el, de foarte mulţi ani.

Din anii când, ca tânăr inginer, i-am fost profesor la Şcoala Generală Nr. 7 din Iţcani. Apoi, vreo 10 ani mai târziu, când cu formaţia de muzică „Solar 84”, i-am fost alături, la fericitul eveniment al căsătoriei. Din anii aceia nu reţin să fi auzit ceva în privinţa pasiunii lui pentru muzică. Nu mai ştiu când şi-a descoperit-o, dar auzind formaţia corală dirijată de el, am înţeles nu numai că avea cunoştinţe, ci şi un har deosebit. Am fost mândru în sinea mea că o veche cunoştinţă şi-a descoperit acest har înălţător, pe care îl exercita cu măiestrie. Căci nu-i uşor să aduci 30-40 de oameni în starea de a interpreta piese religioase pe patru voci, iar urechea ascultătorului, avizat, să nu sufere măcar o dată.

În vreo două rânduri, am mai fost la Biserica Sfânta Vineri, unde corul, dirijat de el, îmi trezea revelaţia divinului, dezlegând misterul, ridicându-mă-n lumină.

Odată, cu totul întâmplător, cu trei-patru ierni în urmă, ne-am întâlnit în zona Şcolii de Muzică. Era fericit pentru cei trei copii ai săi, dar şi pentru faptul că pe drum venea un altul. Era fericit, pentru că, tocmai, îl dusese la şcoala de muzică pe unul dintre ei, care, fără îndoială, îi moştenea harul. Am trecut repede la cântările bisericeşti, cu care, de ani buni, fostul lui profesor de lăcătuşerie îşi ocupa duminicile. Şi acolo, în plină stradă, mi-a interpretat un axion duminical din Postul Mare. Am apucat să-i spun că mă bate gândul să organizez câteva întâlniri cu el pe această temă, a cântărilor bisericeşti cu un grad mai mare de dificultate. Nu m-a refuzat, urmând să-l caut. Şi a plecat grăbit, pentru a rezolva problemele celorlalţi copii…

Pentru mine atât a însemnat omul şi cântăreţul dirijor Ştempel Virginel. Viaţa, cu problemele ei, nu mi-a mai oferit ocazia de a ne intersecta. De aceea, mare a fost şocul la aflarea tristei veşti, cea a trecerii lui fulgerătoare în eternitate.

Şi urmărind mişcările energice ale dirijorului din duminica amintită, am gândit, la un moment dat, cu durere telurică şi bucurie celestă în suflet: „El dirijează acum corurile de îngeri din lumea de lumină a veşniciei, aducând slavă Celui de la care a primit harul – Dumnezeu!”.

Odihneşte-te în pace, dirijorule!

Ing. CONSTANTIN HLUŞNEAC