În primele opt luni (27 martie/9 aprilie – 27 noiembrie/10 decembrie 1918), adică de la proclamarea unirii cu regatul României şi până în zilele reintrării armatelor române în faza finală a războiului, în ajunul înfrângerii aliaţilor Puterilor Centrale şi la câteva zile după semnarea capitulării Germaniei, Basarabia s-a aflat şi a evoluat într-un fel de autonomie provizorie. Acum, în cele opt luni, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor s-au preocupat şi concentrat în vederea adoptării unor noi măsuri pentru o cât mai deplină integrare a Bucovinei la România postbelică.
Această autonomie provizorie a rezultat şi din situaţia istorică extrem de complexă prin care trecea ţara şi se desfăşura războiul – care din martie 1918 se muta şi concentra cu precădere pe frontul de Apus. Două treimi din teritoriul fostului regat al României, împreună cu capitala, Bucureştiul, continuau să fie sub ocupaţia trupelor străine. În zona liberă a Moldovei de nord, la Iaşi, regele Ferdinand, cu fostul guvern liberal al lui Ionel I.C. Brăteanu, cu un nucleu important al celor mai buni patrioţi români, împreună cu numeroşi refugiaţi din Transilvania şi Bucovina, după ce au încercat mai întâi să trateze cu reprezentanţii Puterilor Centrale printr-un guvern Averescu, l-au chemat apoi pe conservatorul şi filogermanul Marghiloman din Bucureşti, din teritoriul ocupat, şi l-au însărcinat să negocieze el şi eventual să semneze acel dictat de pace separată, impus de către cei ce se credeau învingători, deşi, deocamdată, erau „mari şi tari” doar pe frontul de Răsărit. Marghiloman mai avea însă în subsidiar o misiune secretă care viza doar interesele românilor. Dincolo de nădejdea că el, ca fruntaş conservator şi mare admirator al germanilor, putea să câştige întrucâtva bună-voinţa şi putinţa unor cât de mici înlesniri spre a mai reduce din duritatea tratatului de pace separată, Marghiloman trebuia să încerce şi să salveze „Coroana şi Moldova”. Coroana? Adică dinastia în frunte cu Ferdinand. Fiindcă, deşi germanofil şi conservator, rămas în Capitală sub ocupanţi, el, Marghiloman, era patriot. Deşi afişa şi urma o tendinţă de ascultare şi colaborare cu germanii, nutrea speranţele că Ferdinand însuşi îl simpatiza. Dovadă că l-a şi numit prim-ministru. Unul dintre fruntaşii germanilor, care negocia tratatul de pace separată, raporta la Berlin: „Marghiloman cunoaşte mai bine ca oricine slăbiciunile regelui Ferdinand. El apreciază că e posibil, prin alegerea cu grijă a ambianţei şi un sfat clar dat lui în mod special, ca regele Ferdinand să fie păstrat ca fiind foarte necesar pentru interesele politice viitoare”. În acelaşi timp, menţinându-l pe rege la Iaşi ca suveran, Marghiloman salva şi Moldova de nord, neocupată, aşa cum era la acea dată, fără armată străină. Şi, ceea ce nu se bănuia a fi şi mai ales a deveni în viitor, Iaşul rămânea centrul politic cel mai important, liber, unde se concepeau şi ţeseau, în clandestinitate, acele deja conturate legături cu fruntaşii politici ai tuturor românilor din Transilvania şi Bucovina, care trebuia eliberate şi unite cu vechiul Regat al României, ideea la care nici regele, nici liberalii şi toţi patrioţii de la Iaşi şi din alte centre ale românilor nu renunţaseră nicicând.
Entuziasmaţi şi îmbătaţi de victoria pe frontul de Răsărit – unde scoseseră din război acel mult supraestimat „tăvălug cu aburi”, cum fusese poreclită de un ziarist american numeroasa armată ţaristă, slab înzestrate tehnic, dar mânată ca o turmă de oi şi fals încurajată să se arunce în luptă şi prin câteva stacane bune de vodcă, însă care, îndată după izbucnirea şi adâncirea revoluţiei, a fost paralizată de mirajul promisiunii lui Lenin, a împroprietăririi, şi ajutată, îndemnată să părăsească frontul şi de propaganda germană, armonizată cu neobosita şi iscusita propagandă bolşevică – germanii, ca şi aliaţii lor de pe frontul de Răsărit, preocupaţi şi chiar obsedaţi mai ales de-a dicta condiţii de pace separată cât mai draconice şi ruşilor, şi românilor, iar apoi de-a se concentra cu toate mijloacele şi eforturile spre frontul de Apus, unde se contura, tot mai ameninţătoare intervenţia forţelor SUA –, n-au surprins dualitatea situaţiei care se crea, prin precaritatea păcii separate şi, totodată, prin menţinerea Coroanei şi a Moldovei neocupate; căci, pe de o parte, ajutorul acordat de Statul Major german lui Lenin, spre a străbate liniile frontului printr-un tren blindat şi a prelua conducerea loviturii de stat la 7 noiembrie 1917, la Petersburg, s-a repercutat ulterior şi asupra armatei şi flotei germane; această vitează armată germană, tocmai în momentele critice a refuzat să execute ordinele comandanţilor ei şi a declanşat revoluţia în mai multe centre din Germania (ceea ce l-a determinat pe Ludendorff să-şi explice „eşecul” pe frontul de Apus prin acel mit „al înjunghierii pe la spate” de forţele de stânga germane”, iar regele Ferdinand, oricât a insistat germanofilul Marghiloman, a torpilat şi a întârziat suficient de mult să ratifice acel tratat de pace separată. Şi Marghiloman mai are, fără să fi vrut în mod conştient, meritul de-a fi amânat mereu şi apoi de-a fi renunţat definitiv la promisiunea că fostul guvern liberal, condus de Ionel I.C. Brătianu, care a băgat ţara în război, va fi „judecat şi pedepsit exemplar” – ceea ce i-a permis acestuia, de la Iaşi, să continue a organiza prizonierii aflaţi în lagărele ruseşti şi a-i pregăti şi instrui pentru faza finală a reintrării ţării în război, tot de partea aliatei sale iniţiale. Regele însuşi, Ferdinand, spre a arăta lumii că îşi păstra atitudinea loială faţă de aliaţii iniţiali, Anglia şi Franţa, nu ezită, la plecarea din ţară a misiunii franceze în frunte cu generalul Berthelot, la 12 martie 1918, să-i conducă pe francezi la gara din Iaşi, la plecare îmbrăţişându-i cordial, în nădejdea şi promisiunea nerostită că el rămâne credincios aceluiaşi ideal, al unirii tuturor românilor – şi unirea se pregătea în subsidiar, în Capitala liberă a Moldovei.
Tocmai profitând de dualitatea acestei situaţii – cu un guvern filogerman, format cu precădere dintr-un grup de personalităţi aflate în Bucureştiul ocupat de trupele Puterilor Centrale, guvern legat „de mâini şi de picioare” prin acel dictat de pace separată ce fusese impus de ocupanţi, şi în contextul în care suveranul şi fostul partid liberal de la Iaşi rămâneau şi erau în continuare „sufletul şi crierul”, care acţiona şi organiza din umbră pregătirile pentru Marea Unire –, Basarabia, cu Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, îşi păstra un fel de statut de autonomie provizorie şi până la terminarea războiului Basarabia putea acţiona în continuare pentru adâncirea procesului de democratizare, reorganizare, de completare şi reformare instituţională, de lichidare a unor forme ale vechiului regim ţarist, din domeniile administraţiei, justiţiei, economiei, poliţiei, organizării bisericeşti etc.
În acest context, în luna aprilie 1918, regele Ferdinand confirma pe plan juridic hotărârea unirii Basarabiei cu statul român, numea pe Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, şi pe Daniel Ciugureanu, şeful organului executiv al Basarabiei, ca membri cu puteri depline, în calitate de miniştri fără portofoliu în guvernul Marghiloman. Ambele organe de conducere ale Basarabiei, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, se completau şi reorganizau în noile condiţii istorice. Adică: în fruntea Sfatului Ţării era ales Constantin Stere, care era din Soroca şi devenise deputat în ajunul proclamării unirii. Prezenţa lui ca filogerman – care acţionase la Berlin şi Viena pentru acceptarea ideii întăririi ţării şi unirii Basarabiei cu România – era o alegere salutară şi necesară, ca şi guvernul Marghiloman, spre a îmblânzi şi amăgi Puterile Centrale. În aceeaşi lună, aprilie 1918, era ales în fruntea Consiliului Directorilor – în locul lui Daniel Ciugureanu, – basarabeanul Petru Cazacu, în calitate de preşedinte, adică al puterii executive basarabene. El avea unele elemente comune cu Stere în ceea ce priveşte evoluţia sa. Se născuse la 4 octombrie 1871 la Chişinău. Intrase de timpuriu în mişcarea de eliberare naţională şi de organizare a Basarabiei. Urmărit şi hăituit de ohrana, de poliţia secretă ţaristă, se refugiase în 1892 în România. Se stabilise nu la Iaşi, precum Constantin Stere, ci în Capitală, la Bucureşti, unde urmase cursurile Facultăţii de Medicină. Reîntors în Basarabia natală, ca medic, Petru Cazacu a participat neobosit la organizarea politică a confraţilor săi, în anii 1917-1918 devenind deputat în Sfatul Ţării, apoi director general al Finanţelor. Ales acum, în aprilie 1918, ca preşedinte al Consiliului Directorilor, el a operat o reorganizare a acestui organism executiv, renunţând la departamentele de externe şi la apărare – care rămâneau în seama guvernului României, – şi păstrând următoarele domenii: la departamentul de interne – Ion Costin, la finanţe – el însuşi, Petru Cazacu, care îndeplinea şi funcţia de preşedinte al Consiliului; la justiţie – Gheorghe Grosu, la agricultură – Emanoil Cateli; la învăţământ – Ştefan Ciobanu; la lucrări publice – N.N. Codreanu; la controlul de stat – Isac Gherman; la industrie/comerţ – Vlad Chiorescu; la problemele muncii şi chestiunea minorităţilor – Arcadie Osmovolschi.
Comentarii