Momente întâmplate neîntâmplător (şi nici monumentale)

Propulsat de o sete gospodărească, post-gogonele (murate), ceea ce necesită cel puţin o bere la un bot de cal, m-am aventurat într-un stabiliment de profil, „Comanda şi plata se face la bar”. Domnişorica – zâmbăreaţă, însă cu dinţişorii nevizitaţi de periuţă – a vrut să ştie, cam într-o doară, dacă doresc şi pahar. Am informat-o că aşa ar fi civilizat. Mi-a retezat-o, că depinde. Fără să mai insist, ca să nu aflu cine ştie ce despre relaţiile dintre civilizaţie şi unul ca mine, iau sticla, iau şi paharul (scos de pe dedesubt şi de plastic, n-am cum vedea dacă nu cumva a mai trecut prin încercări asemănătoare) şi mă aşez la unica masă a locantei, ca să-mi tihnească. Nu apuc să rezolv oarecât din spumă, că se iveşte o – iertaţi substantivul! – babă. Babă-babă: cloanţă, cotoroanţă, cu broboadă, cu sarsanale, cu mâini gonflate, cu unghii negre, babă în toată puterea cuvântului, inclusiv negul de pe nas. Se depune pe celălalt scaun, că altul nu exista, scoate un colăcel – de la ceva parastas, evident! – şi începe să-l molfăie. Tacticos. Cu pleoscăială. Cu dereticarea digitală a danturii (câtă era). Dau să renunţ la companie. „Auzi – zice –, dacă te cari, lasă butelcuţa.” Mai era cam peste jumătate. „Păhărelul ia-ţi-l, că eu nu beau după toţi alcoliştrii.”

Întâlnesc, uneori, două doamne. Delicate. Impecabile, totdeauna. Distinse de la sine, fără să se căznească. Pensionare de ceva vreme, în ciuda bugetului asigurărilor sociale. În prima duminică de după încasarea ironiei ba tăiată barbar, ba indexată subţirel, îşi oferă o plăcere. Una singură: o rădăuţeană. Într-un loc nici aşa şi-aşa, nici cine ştie ce. Personalul le cunoaşte şi, când nu e înghesuială, le şi acordă atenţie: „Vezi tu de ciorbele stafiilor. Dar nu le umple farfuriile, că rumegă până diseară. Oţet, ardei, mujdei sau smântână nu, că nu e de nasul lor. Şi mută-le la o masă mai în fund, să nu strice cheful tineretului. Care tineret, reprezentat de un el cu felurite sârme în urechi şi de o dânsă cu sprâncene din cariocă, se pupă cu foc, energic şi prelung, mestecând – concomitent – romantica gumă de mestecat

Întâlnesc, şi mai rar, un foarte alb veteran de război. Merge greu, dar cu fruntea sus. Poartă, pe rever, insignă tricoloră şi, sub ea, o decoraţie îmbătrânită. Ştiu că mai poartă – poate că şi mai greu – amintirea luptelor în care a dobândit-o, a tranşeelor în care şi-a risipit tinereţea, a sângelui lăsat în păstrarea istoriei. Se strecoară printre contemporani grijuliu, să nu-i stingherească. Dar ei nu se uită la el, ei au treabă, ei n-au timp pentru ciurucuri.

Fără să se sinchisească, pământul continuă să se învârtă împreună cu toţi aceştia, timpul nu încetează să curgă peste toţi aceştia şi anii – când le vine sorocul – se schimbă. Din păcate, numai ei, nu şi unii dintre aceştia.