Fiindcă una din cele mai vechi şi durabile ocupaţii ale naţiei noastre este păstoritul, atât creaţiile folclorice, cât şi literatura cultă ne-au lăsat moştenire opere de suflet.
Am învăţat la şcoală cum „baciului moldovan” se pregătea de moarte „pe la apus de soare”, fiindcă „avea oi mai multe… şi cai învăţaţi şi câini mai bărbaţi”.
Mihail Sadoveanu, în romanul „Baltagul”, ne scrie cum, tot pentru o turmă de oi, cumpărată de la Dorna, a fost ucis vrednicul şi neînfricatul Nichifor Lipan şi aruncat într-o râpă. Dar soţia şi fiul său au plătit „dinte pentru dinte”.
Iată că actualitatea politică ne cheamă la oieritul de azi printr-o lege care prevede când şi unde să-şi pască ciobanii turmele. Dar şi câţi câini să îi însoţească şi să-i ajute, în caz că lupii ar mai da târcoale pe la stâne.
Dar pe cine apără legea? Pe vânătorii vieţuitoarelor pădurii, date pe pământ de Puterea cea mare a lumii!
Ştim dintotdeauna că se fac vânători din nevoia de apărare, dintr-o mare nevoie de hrană, dar şi vânători cu mare fast, din fală şi distracţie.
La acestea sunt invitaţi străini din ţări care-şi apără şi protejează ştiinţific flora şi fauna munţilor.
Noi ne-am ucis şi ne-am vândut pădurile care ne-au adăpostit cu sufletul lor, fiindcă mereu am fost vânaţi politic şi economic, din toate punctele cardinale. Din sud, de Imperiul Otoman, din vest, de Imperiul Habsburgic, din est de Imperiul Ţarist şi din Uniunea Sovietică, iar în nord mai vieţuieşte o bucată de Bucovină românească.
Vânătorile regale de altădată au devenit acum imense şi nenumărate proprietăţi „retrocedate” prin cumetrie cu fostul preşedinte, produs al şcolilor făcătoare de „tâmpiţi”.
Braconierii de azi au un regim permanent de activitate, atât în mediul natural, cât şi-n cel legislativ.
Cu răsunet naţional a fost vânătoarea organizată, mai anii trecuţi, de către I. Ţiriac, de-o durată ca-n basme, de-au plâns românii şi pădurile din zonă, până ce invitaţii s-au înălţat în avioane, ducând ca amintire trofee ale frumoaselor patrupede.
Din scrisul românesc aflăm cu câtă durere se sacrifica o vietate a pădurii, când seceta şi foamea nu mai puteau fi suportate.
Nicolae Labiş al nostru, de la Mălini, în „Moartea căprioarei”, ne stoarce şi azi lacrimi, fiindcă atunci „soarele s-a topit şi a curs pe pământ”. Sacrificarea căprioarei s-a făcut la „ceas oprit de lege şi de datini”. Copilul flămând spune: „– Plâng. Mănânc şi plâng. Mănânc!”. Era o vânătoare a foamei în Munţii Carpaţi. Acum, deşi munţii au rămas destul de golaşi, pustii, sunt vânaţi şi ei de „braconieri”, organizaţi mai mult sau mai puţin în firme de exploatare forestieră, cu vânzări de buşteni şi cherestea ţărilor care-şi apără pădurile. Noi avem cadre de putere să dea şi legi împotriva naturii. Oierii care au ajuns la Parlament, sunt chiar vocea Mioriţei, din baladă, care nu numai că e varianta modernă din chiar aceste zile, dar ne anunţă că ne este ameninţat specificul naţional, împingându-ne spre globalizare. Dacă acei care au dat legea sunt pasionaţi de vânătoare, ar fi bine să renunţe la scaune. Noi, mai conservatori în românism, sperăm că noul guvern şi preşedintele, care are stilul „pas cu pas”, să ne ajute să revenim la viaţa noastră normală şi paşnică, fără vânători de tot felul, inclusiv de legi.
Cu nişte ani, nu mulţi, în urmă, se propunea ca transhumanţa (urcare şi coborârea oilor „de pe piciorul de plai”) să se facă cu vagoanele de marfă!
Meditând la ce a însemnat pădurea pentru români, e suficient să reţinem că mai toate cântecele populare au în ele „foaie verde”, „frunză verde”.
Marelui nostru Eminescu, la întrebarea „– Codrule, codruţule, ce mai faci, drăguţule?”, i s-ar răspunde: „– Nu mai fac, ce fac demult!/ Eu, azi, glasul drujbei îl ascult!”.
Iar dacă Labiş rămâne actual, e şi fiindcă a scris în 1956, într-o parafrazare a „Mioriţei”, „Pe un picior de plai, pe-o gură de rai,/ Stau câteodată împietrit şi mut,/ Să înţeleg o clipă neînţelesul grai,/ Plin de jalea unui veac trecut”.
Baciul din balada „Mioriţa” a trăit doar eventualitatea morţii, lăsând un testament plin de trăiri sufleteşti pentru natură şi cei dragi.
Şi bacii noştri răzvrătiţi, azi, vor depăşi o nedreaptă lege, fiindcă întotdeauna bobul de grâu învinge neghina.
Prof. VIORICA LAVRIC
Gura Humorului
Comentarii