Prezent la şedinţa solemnă a proclamării unirii cu România, marele patriot şi ziarist transilvănean Onisifor Ghibu, transcria şi tipărea ulterior, sub titlul De la Basarabia rusească la Basarabia românească, declaraţia pe care o făcea decanul de vârstă din Sfatul Ţării, basarabeanul, juristul, avocatul, profesorul de limba şi literatura română N.N. Alecsandri (scris, de obicei, cu X în loc de CS): „Noi am înfăptuit cel mai mare eveniment istoric, ale cărui consecinţe sunt fără de număr: suntem uniţi cu ţara-mamă!”…
Dar cine era, de fapt, acest deputat basarabean care, pe deasupra, era şi moşier? Se născuse la 1859. Avea o moşioară la Voronoviţa, pe malul Nistrului. Unii contemporani – printre care scriitorul Romulus Cioflec – îl prezintă ca pe o rudă îndepărtată a lui Alecsandri. Prietenul său Pan Halipa zicea că nu ştia despre o astfel de înrudire.
N.N. Alecsandri a studiat mai întâi dreptul la Universitatea din Petrograd. Era bun prieten cu moşierul Vasile Stroiescu, care l-a alimentat cu multe milioane de ruble pentru tipărirea unor publicaţii, între care revista şi gazeta „Cuvânt moldovenesc”, scoase în 1913 şi 1914. Împreună cu Pan Halipa şi Simion Murafa, N.N. Alecsandri tipăreşte şi răspândeşte cele două publicaţii, revista şi gazeta săptămânală cu acelaşi nume, „Cuvânt moldovenesc”, pe care le difuzează în Basarabia şi la românii din Transnistria. Ajutat de Constantin Stere, care era profesor şi rector la Universitatea din Iaşi, N.N. Alecsandri vine în fosta capitală a Moldoveni şi urmează, în anii din ajunul Primului Război Mondial, şi cursurile Facultăţii de Litere şi Istorie, beneficiind de o bursă. Pan Halipa scrie că, printre studenţii de la Iaşi, N.N. Alecsandri „era un bătrân frumos cu barba albă, care umbla la cursuri şi la seminarii alături cu un tânăr cu barbă neagră”, care nu era altul decât el, Pan Halipa, prietenul lui de nedespărţit. Era, totodată, un admirabil administrator la „Cuvânt moldovenesc” şi scria despre Alecu Donici, Alecu Russo, B.P. Haşdeu, Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. Odată a şi fost chemat şi judecat de tribunalul din Chişinău pentru publicarea unei poezii a lui Vlahuţă. Primea bani de la Vasile Stroiescu şi de la alţi filantropi bogaţi, militând pentru a înfiinţa şcoli şi biserici româneşti. Era un intelectual foarte citit. Şi prin concepţiile poporaniste, pe care le-a nutrit, a devenit cu timpul un înflăcărat adept al ideologiei şi filosofiei lui L.N. Tolstoi. Vedea salvarea omenirii şi dobândirea fericirii de către Om printr-o „revoluţie” morală, fără niciun fel de violenţă, ba, dimpotrivă, prin iubirea faţă de semeni, prin instruirea celor mulţi şi sărmani şi împărţirea pământului acestora. Lenin considera foarte dăunătoare concepţia lui Tolstoi şi o ataca vehement. Acest N.N. Alecsandri îl vizitase de mai multe ori pe Tolstoi, se împrietenise cu el la Iasnaia Poleana şi marele scriitor, când a plănuit să fugă de-acasă, se decisese să se stabilească o vreme la moşioara lui N.N. Alecsandri, la Voronoviţa, unde acesta avea un fel de încântătoare staţiune balneară şi organiza vara un fel de tabără, de dialog spiritual, cu ziarişti, scriitori, artişti.
N.N. Alecsandri a devenit, totodată, şi un fruntaş al vieţii politice, un participant la revoluţia din Basarabia, un lider al intelectualităţii. S-a implicat direct şi a participat la înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc, la 3 aprilie 1917, fiind ales ca membru în comitetul provizoriu de conducere a acestuia. A ajutat la procurarea şi instalarea celei dintâi tipografii româneşti cu litere latine la Chişinău, în septembrie 1917. A militat pentru înfiinţarea Sfatului Ţării, devenind el însuşi deputat. A coordonat, ca director, cotidianul „Sfatul Ţării”, care a apărut cu începere de la 15 mai 1918.
A votat pentru unirea Basarabiei cu România încrezător în viitorul acesteia. I-a declarat, cu acest prilej, lui Onisifor Ghibu:
„La 1859, pe orizontul politic al Europei s-a ivit de-ndată un Om nou care a cerut să fie recunoscut. Acest Om nou era România. În timp de 60 de ani, ţara aceasta, unită din două principate slabe, s-a întărit şi s-a impus câştigând respectul Europei. Acum, ea caută să adune la sânul ei şi celelalte ţări locuite de fiii neamului nostru. Cea dintâi asupra căreia a căzut norocul este Basarabia, care astfel se uneşte cu România. Binecuvântat fie ceasul în care, în minţile noastre, s-a născut ideea de unire! Urmările ei se vor face simţite, vor fi binefăcătoare. Istoria va scrie acest act solemn cu litere de aur în paginile sale! Să dea Dumnezeu ca acest act istoric să fie ca un sunet de alarmă pentru unirea tuturor provinciilor româneşti răzleţe! Cu Dumnezeu – şi într-un ceas bun!” (N.N. Alecsandri, 27 martie 1918).
Din Basarabia au fost trimise în zilele ce au urmat proclamării unirii cu România mai multe telegrame, din diverse judeţe şi plase, din Basarabia, fie pe adresa Sfatului Ţării, fie cu destinaţie pentru primul ministru al României, Alexandru Marghiloman.
Astfel, la 11 aprilie 1918 (stil vechi), din plasa (Zemstva) Cineşeuţi (Soroca), într-o telegramă expediată către Sfatul Ţării, se scria: „Toate clasele sociale ale populaţiei din plasa Cineşeuţi sărbătoresc cu însufleţire ziua cea mare pentru Basarabia, ziua de 27 martie, ziua reîntoarcerii Basarabiei la sânul patriei-mame, România. În amintirea acestui eveniment de dreptate istorică, adunarea de plasă a desemnat un fond pentru deschiderea unei şcoli medii în Cineşeuţi. Trăiască România Mare! (preşedintele Zemstvei de voloste, V. Melnicov; „România Nouă”, Chişinău, anul II, nr. 67 din 7 aprilie 1918).
O telegramă similară trimiteau Sfatului Ţării şi participanţii la adunarea din plasa Bolotino, judeţul Bălţi, la 14 aprilie 1918: „Reprezentanţii plăşii Bolotino, judeţul Bălţi, în adunarea de astăzi, cu mare bucurie sărbătoresc marea şi strălucita zi a unirii pentru veci a scumpei şi iubitei noastre patrii, Basarabia, cu mama sa, România, de la care a fost ruptă de către ruşi în anul 1812. Sub stăpânirea Rusiei, noi eram cufundaţi în întuneric, fiindcă ea, Rusia, prin toate mijloacele căuta să ne facă să uităm de limba şi istoria noastră.
Dar Dumnezeu a avut grijă de noi. Şi Dumneavoastră, mulţumită frumoasei idei pe care V-a inspirat-o El, aţi săvârşit acest act mare al unirii Basarabiei cu patria-mamă.
Această idee va rămâne ca o rază de lumină în istoria poporului nostru şi ne dă nouă posibilitatea pentru a ne renaşte. Sentimentele tuturor basarabenilor, care Vă aduc recunoştinţa lor frăţească, se unesc strigând: Trăiască unirea în veci! (Preşedinte Vasile Mironiţa, vicepreşedinte Ion Scobioală; „Sfatul Ţării”, 14 aprilie 1918).
Consiliul judeţului Tighina, în numele participanţilor la adunarea populaţiei de la Bender, îi telegrafia prim-ministrului Marghiloman: „În ziua de 3 aprilie 1918, ascultând cu dragoste declaraţia Sfatului Ţării a unirii Basarabiei cu România, cu toţii au hotărât a Vă ruga să binevoiţi a aduce M.S. Regelui Ferdinand al României felicitări pentru săvârşirea înaltului act al unirii popoarelor înfrăţite!” („România Nouă”, anul II/17 din 3 aprilie 1918).
La 19 aprilie 1918, Sfatul Directorilor Basarabiei – numit prin Decretul Regal de la 9 aprilie 1918 – adopta şi publica documentul „Înştiinţarea ocârmuirii Basarabiei pentru popor”.
Reamintind populaţiei Basarabiei că în ziua de 27 martie 1918 Sfatul Ţării a decis unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru – care a fost din vechime parte a Moldovei – cu patria de origine, România, noul organism executiv, Sfatul Directorilor, aducea la cunoştinţa locuitorilor primele înştiinţări, pe care le considera necesare.
Fiecare locuitor al ţării trebuia să înţeleagă semnificaţia votului de la 27 martie, reţinând câteva idei esenţiale:
1) Prin votul de la 27 martie 1918, basarabenii formează cu românii din Vechiul Regat o singură ţară. Drepturile locuitorilor nu sunt întru nimic micşorate, ci, dimpotrivă, „toate slobozeniile dobândite prin revoluţie rămân neatinse”.
2) Cel mai important drept pe care l-a câştigat Basarabia, prin votul unirii cu România, este acela că nu va mai avea ca în trecut stăpâni străini, ruşi, impuşi de către ţar, ci se va ocârmui prin aleşii din sânul ei, păstrându-se, până la alegerile de după terminarea războiului, atât Sfatul Ţării ca organ legislativ ales de către basarabeni, cât şi noul organism executiv, Sfatul Directorilor, numiţi prin Decret Regal din sânul deputaţilor basarabeni.
3) În viitor, Sfatul Ţării sau dieta se va alege prin vot universal, egal, direct şi secret. Dar, până la terminarea războiului şi organizarea alegerilor generale prin vot universal, vor rămâne pentru „a orândui treaba pământului”, reforma agrară, problema esenţială, ca şi a „toate trebile ţării, la cale, aşa cum cer interesele locuitorilor” şi un Sfat al Directorilor, ca organism executiv provizoriu.
4) Conducerea României – în care Sfatul Ţării va avea de acum înainte doi miniştri basarabeni – şi-a asumat sarcina să ajute Basarabia şi să îi apere toate interesele şi nevoile.
5) Prin votul unirii, basarabenii au ajuns cetăţeni ai României întregi. Aceasta înseamnă că, „de azi înainte, viaţa românească avem s-o clădim cu toţi împreună, sfătuindu-ne şi îndemnându-ne unii pe alţii”, iar „puterea noastră sporeşte şi relele de care suferim se vor mântui şi nu ne vor mai slăbi”.
6) Votul unirii înseamnă un bine nu numai pentru moldoveni, ci şi pentru cei care sunt de alte neamuri şi trăiesc pe pământul Basarabiei şi urmează să se bucure de aceleaşi drepturi, fără nicio deosebire. Sfatul Directorilor se aşază chezaş la apărarea acestor drepturi şi libertăţi.
Comentarii